LUMINILE LUMII și LUMINA ÎNȚELEGERII
(fragment din LUMINA CELUI NEVAZUT. O privire
teologică în raţionalitatea Creaţiei şi teoriile ştiinţifice recente despre
Univers, 2 volume, 950 p. Capitolul 5, lucrare în curs de apariție în
colecția Știință, Filosofie, Teologie - Dialog pentru cunoaștere, colecție
coeditată de Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Ed. Universității Alexandru
Ioan Cuza din Iași și Ed. Universității din București)
Lumina lumii luminează descoperirile ştiinţifice
Nu doar astrofizica şi
cosmologia sunt domenii al căror dezvoltare a fost posibilă doar pe baza
proprietăţilor luminii. S-ar putea spune, de fapt, că cele mai mari descoperiri
ale fizicii din ultimele secole au fost făcute sau verificate prin intermediul
proprietăţilor luminii.Reamintim, în cele ce urmează, câteva precizări, unele
făcute pe larg în capitolele anterioare, privind rolul pe care l-au avut lumina
fizică şi proprietăţile ei în decursul ultimelor secole în realizarea unor
descoperiri ştiinţifice. Lumina a făcut posibile descoperirile astronomiei, din
care menţionăm aici doar câteva mai importante: vizualizarea novelor (Tycho Brahe, în
1572, sau Kepler, în 1604), tranzitul lui Mercur (Pierre Gassendi) şi fazele
lui Venus (Galilei, 1609) – ultima descoperire a grăbit răspândirea sistemului
heliocentric, întrucât nu putea fi explicată prin intermediul geocentrismului.
Lumina a ajutat la descoperirea petelor solare (Galilei, 1609) şi tot ea a
furnizat indicii pentru formularea unei legături între masa stelelor şi
luminozitatea lor (Eddington, 1924). De asemenea, în 1861, având în atenţie
radiaţia electromagnetică, Maxwell a furnizat o descriere unificată pentru două
familii de procese (electrice şi magnetice, considerate secole la rând
distincte), rezultatul fiind văzut ca una din treptele teoretice majore în
drumul către unificarea interacţiunilor existente în Univers.[1]
La polul opus, în lumea
microcosmosului, în legătură cu lumina s-au făcut primele consideraţii pe baza
cărora se va realiza construcţia mecanicii cuantice, întrucât ideea existenţei
cuantelor, exprimată de Planck în 1899, a fost legată iniţial de radiaţia corpului
negru. De asemenea, dualitatea undă-corpuscul, care va fi ulterior asociată
tuturor entităţilor cuantice (de Broglie), a fost atribuită pentru început
luminii, întrucât ea dovedise, de-a lungul timpului, un comportament dual.[2]
Pe de altă parte, lumina a
„forţat“, cum am văzut, şi demersurile care au dus la formularea Teoriei
Relativităţii Restrânse (Einstein, 1905), întrucât radiaţia electromagnetică nu
se conforma legii de compunere a vitezelor. Dar proprietăţile luminii au fost
cele care au dat primele indicii privind mişcarea galaxiilor, după ce în
spectrele lor s-a determinat o deplasare spre roşu (Slipher, 1920), chestiune
care a oferit posibilitatea măsurării vitezelor cu care ele se îndepărtează de
Pământ (Slipher, 1925). Aceste date au permis, cum s-a spus, formularea legii
care a evidenţiat proporţionalitatea dintre distanţa galaxiilor până la Pământ
şi vitezele cu care ele se îndepărtează (legea Hubble, 1929). În acest fel,
lumina poate fi considerată drept furnizoare a datelor decisive ce au condus la
ideea Universului în expansiune (De Sitter, 1917; Friedmann, 1924; Lemaître,
1927) şi la ideea că istoria lui este finită în timp (Lemaître, 1927), încât el
ar fi putut fi precedat de un punct de densitate foarte mare (Gamov, 1931) care
ar fi explodat (idee propusă, pentru prima dată, într-o formă incipientă, de
Lemaître, 1927).
Lumina (într-un sens de fapt
mai larg, ca radiaţie electromagnetică), va fi decisivă şi pentru faptul că va
furniza alte două dovezi ce susţin modelul cosmologic cu Big Bang. Ea va fi
vizată în formularea ipotezei existenţei radiaţiei de fond (Alpher şi Herman,
1948), oferind date observaţionale care au confirmat aceste predicţii (Penzias
şi Wilson, 1964). Cea de-a doua dovadă o constituie măsurătorile care au permis
evaluarea ponderilor diverselor elemente din materia luminoasă existentă în
Univers (hidrogen, heliu şi celelalte), măsurători făcute pe radiaţia luminoasă
provenită de la aştri (spectroscopie), chestiune, care a înclinat semnificativ
balanţa în favoarea teoriei nucleosintezei formulată de Alpher şi Gamow (1930).
În altă parte am menţionat că prin, „amprentele“ specifice imprimate în ea de
gravitaţie (în speţă, retardarea gravitaţională a luminii şi curbarea
traiectoriei razelor ei în vecinătatea corpurilor dense), lumina a contribuit
semnificativ la verificarea experimentală a Teoriei Relativităţii Generale
(formulată de Einstein în 1915).
 |
| Foto - Nebuloasa Cap de Cal - situată în constelația Orion, la aprox. 1500 de ani lumină de Terra. Fundalul roșu este dat de o nebuloasă emisivă - cunoscută ca IC 434 - un câmp vast de hidrogen care este ionizat de radiația stelelor din grupul Sigma Orionis al constelației Orion. Capul de cal este, pentru astronomi, o nebuloasă de absorbție, un nor gigantic și dens de praf care absoarbe radiația din fundal. (foto: Telescopul Hubble) |
În fine, chiar şi existenţa materiei întunecate, ce nu putea fi detectată în mod direct prin intermediul luminii, a fost dedusă din faptul că semnalele luminoase provenite de la galaxii scoteau în evidenţă structuri şi dinamici care au impus considerarea altor contribuabili gravitaţionali, care să explice „consistenţa“ galaxiilor şi faptul că stelele nu o părăsesc. La fel, aşa cum vom vedea, şi ipotetica energie întunecată a fost introdusă în tabloul cosmologiei atunci când semnalele luminoase provenite de la stelele din clasa Ia au permis măsurători de mare precizie,[3] care au indicat faptul că ele se deplasează mai repede decât prevedea modelul clasic al expansiunii.[4]
Lumina şi viaţa
În ultimele decenii, ştiinţa
a scos la iveală şi numeroase dovezi care indică faptul că lumina fizică este,
de asemenea, o parte constitutivă a vieţii biologice. Procesele specifice
organismelor vii sunt semnificativ determinate de lumină. Substanţele biochimice
fac posibile schimburile de informaţii prin intermediul impulsurilor electrice,
prezente în fiziologia viului, dar şi în procesele gândirii. În unele situaţii,
organismele vii chiar produc lumină fizică (bioluminiscenţă), fenomen
cunoscut la unele specii marine de bacterii, corali şi peşti, dar şi pe uscat,
la fungi sau insecte. Multe organisme multicelulare s-au dovedit a fi
specializate în producerea de lumină, utilă în apărarea faţă de prădători sau
în comportamentul de împerechere.[5]
 |
| Foto - Aequorea victoria (meduza de cristal) - trăiește în apele coastei de vest din America de Nord |
În acelaşi timp, într-un alt
plan, s-ar putea spune că lumina este esenţială şi în procesul comunicării
dintre oamenii. Folosim lumina, în forma unui suport pentru sunet şi imagine,
în semnalele transmise către receptori îndepărtaţi. Prin intermediul luminii
putem vedea mai aproape de noi chipul interlocutorului, aflat la distanţă, cu
care comunicăm. Privindu-ne unii pe alţii, putem spori comunicarea şi, prin
aceasta, şi comuniunea dintre noi. Lumina fizică, aşadar, ne poate ajuta să
întărim comunicarea, în drumul către realizarea comuniunii.
Pe de altă parte, este de
asemenea semnificativ faptul că, din perspectivă teologică, înţelesurile
privitoare la cele create pot fi privite ca „lumini interioare”, destinate
minţii. Potrivit experienţei Părinţilor, există o legătură foarte strânsă între
simţire şi minte. Această legătură face posibilă, în ultimă instanţă,
cunoaşterea prin trup a celor sensibile. „Simţirea şi cele supuse simţurilor au
fost create ca să slujească minţii”.[6] Mai
mult chiar, „mintea fără simţuri nu-şi arată nicidecum lucrările sale, şi nici
simţurile pe ale lor fără minte”.[7] Încercând
să surprindă această alcătuire extraordinară a omului, care poate să înţeleagă
cu mintea date despre lumea sensibilă percepute prin simţuri, Sfântul Maxim
Mărturisitorul se întreabă: „Cum se uneşte mintea şi ceea ce se înţelege prin
înţelegerea de la mijloc şi care e relaţia ce uneşte cele despărţite în jurul
înţelesului rezultat din amândouă, de se cuprind una pe alta?”. În om, ca
fiinţă cu suflet înţelegător şi trup material, se întâlneşte lumea materială şi
cea spirituală. În el „se
uneşte mintea înţelegătoare cu cele înţelese în înţelegerea lui; la fel, actele
lui perceptive, cu lucrurile sensibile în simţirea lui”. Acest lucru este
deosebit de semnificativ, întrucât arată că spiritul uman „adună în el tot
Universul”.[8] În
acestea Sfântul Grigorie Palama vede că simţirea prinde o lumină, iar mintea
percepe o altă lumină. „Simţirea percepe (prinde) lumina supusă simţurilor,
care arată lucrurile supuse simţurilor ca supuse simţurilor. Iar lumina minţii
este cunoştinţa aflătoare în înţelesuri”.[9]
Prin urmare, chiar dacă vederea
şi mintea nu percep, nu surprind aceeaşi lumină, totuşi, perceperea şi
înţelegerea sunt posibile numai câtă vreme fiecare dintre aceste lumini
lucrează „după firea sa şi în cele după fire”.[10] Dacă
păstrăm această perspectivă, s-ar putea spune că toate rezultatele explorărilor
ştiinţifice, construcţiile matematice şi întreg limbajul raţiunii utilizat în
descrierile ştiinţifice ar putea fi văzute ca lumini ale înţelegerii, lumini ce
se conturează în cuprinsul raţiunii omeneşti la întâlnirea lui cu lumea.
Încercând o cuprindere a
acestor aspecte şi a celor care privesc deschiderea lumii prin lumină către ochii
şi căutările noastre, s-ar putea spune că, prin lumină, lumea se „deschide“
către ochii şi mintea omului, fiind receptată de ochii lui şi cuprinsă de
raţiunea lui, în strădaniile neîncetate de înţelegere, ca buchet de lumini
(înţelesuri). În acest sens, Părintele Dumitru Stăniloae scrie că lumina face
posibil ca raţiunea omului, ca lumină conştientă, „să sesizeze organizarea
raţională a componentelor naturii fizice, a armoniei dintre ele, deci ca o
lumină spirituală. Astfel, şi lumina fizică e făcută pentru folosul vederii
spirituale a omului, ca cea de a doua treaptă a luminii”.[11]
...
Ştiinţa despătimirii şi
vederea luminilor inteligibile ale lumii
Vieţuind într-o lume
deschisă către simţurile lui, omul poate culege luminile înţelesurilor
particulare din cele sensibile, căutând cu ajutorul acestora lumina mai
cuprinzătoare a sensului propriei sale vieţi şi a lumii, în care să fie
cuprinse toate acele lumini particulare şi viaţa lui. În acelaşi timp însă,
înţelesurile duhovniceşti ale lumii (ca lumini inteligibile) nu sunt accesibile
unei minţi pătimaşe. „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău
curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul
tău va fi întunecat” (Matei 6,
22-23). Receptarea lucrurilor lumii şi cuprinderea înţelesurilor lor sunt
afectate de starea sufletească a omului, de raportul său cu Dumnezeu. „Şi
precum trupul fără ochi e orb şi nu vede soarele care luminează tot pământul şi
marea, nici nu se poate bucura de lumină, aşa şi sufletul dacă nu are minte
bună şi vieţuire cuvioasă este orb şi nu înţelege pe Dumnezeu”.[12] Curăţirea
de patimi este considerată indispensabilă în urcuşul către contemplarea
luminilor inteligibile. Starea duhovnicească a sufletului se imprimă în modul
de receptare şi înţelegere al lumii: O găsim exprimată şi aici: „O cunoaştere
împătimită (pătimaşă, posesiv-egoistă) împătimeşte şi mai mult pe cunoscător,
încât el ajunge să caute şi să vadă în lume numai ceea ce-i hrăneşte patimile
egoiste. De aceea, întreaga gândire patristică leagă cunoaşterea de
despătimire, de rugăciune, de cultivarea virtuţilor, prin comuniunea omului cu
Dumnezeu-Creatorul, deodată prezent în creaţie şi transcendent ei”.[13]
Aşadar, lumina ochilor
sesizează lucrurile lumii create prin lumina fizică, iar mintea sesizează
luminile inteligibile ascunse în lucrurile sensibile. Însă, pentru sesizarea
legăturilor dintre toate aceste lumini este necesară o înnoire a minţii, care
este posibilă prin înnoirea vieţii. Sfântul Apostol Pavel formulează îndemnuri
ferme în legătură cu acestea: „Să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii“ (Romani 6, 4), „să vă
schimbaţi prin înnoirea minţii“ (Romani 6, 12). Curăţirea
minţii nu presupune, în esenţă, un efort cognitiv, strădania de a dobândi
anumite instrumente de lucru sau altceva de felul exerciţiilor intelectuale, ci
un anumit fel de vieţuire al persoanei. Iar, pe măsură ce este săvârşită
această lucrare curăţitoare, mintea caută tot mai mult pe Dumnezeu. „Precum
lumina soarelui atrage ochiul cel sănătos, aşa şi cunoştinţa lui Dumnezeu
atrage spre sine, în chip firesc, mintea curăţită prin dragoste”.[14]
Luminile lumii sunt aşadar
descoperite şi înţelese în Hristos, Lumina lumii. În acest sens, Părintele
Stăniloae explică faptul că lumea întreagă „e dăruită unui văzător şi căutător
de lumină în sine şi în ea, de lumină care nu vine de la el. Lumea şi omul sunt
lumină şi omul e căutător de lumină, dar nu sunt lumină de la ele şi nici nu au
toată lumina în ele, pentru că vin de la un Dăruitor, care are toată lumina în
El, şi de aceea omul, căutând lumina până la capătul ei, trebuie să caute pe
Dumnezeu izvorul infinit al luminii, sau al luminii infinite”.[15] În
felul acesta putem vedea cum, în abordarea teologiei, efortul ştiinţelor poate
fi înţeles ca etapă pregătitoare pentru sporirea înţelesurilor duhovniceşti,
pentru intensificarea luminilor spirituale din viaţa omului.
Note
[1] Cf. Abdul Salam, „Ultimul vis al lui Einstein: unificarea
spaţio-temporală a forţelor fundamentale”, în vol. său: Ştiinţa, bun al
întregii omeniri, trad. G. Stratan, Ed. Politică, Bucureşti, 1985, p. 148 sqq.
[2] Newton a propus în 1675 o descriere
corpusculară a luminii care explica bine reflecţia, în timp ce Hooke (1660),
Huygens (1690) şi Fresnel (1817) au prezentat descrieri ondulatorii pentru
lumină, descrieri ce pot explica foarte bine cealaltă faţetă a luminii, între
care cea mai cunoscută este difracţia.
[3] Clasa Ia reprezintă o clasă de
supernove ce posedă caracteristici destul de bine cunoscute. Strălucirea
acestor supernove e folosită ca „instrument de măsură“, în felul unei
„lumini-etalon“, pentru aprecierea distanţelor, în astronomia galactică. În
capitolul 7 vom vedea că pe baza supernovelor din categoria Ia au
sugerat că Universul este în expansiune accelerată.
[4] Mai mult chiar, lumina ar putea
contribui şi descoperirea unor indicii importante privind unificarea celor două
mari teorii fizice, Modelul Standard (care înglobează mecanica cuantică şi
Relativitatea Restrânsă) şi Relativitatea Generală. Despre aceasta vor fi
făcute câteva menţiuni în Capitolul 7.
[5] Steven MacKenzie,
„Bioluminescence”, în: K. Lee Lerner,
Brenda Wilmoth Lerner (edd.), The
Gale Encyclopedia of Science, vol. 1, Thomson Gale, Farmington Hills,
MI, 2004, p. 523. Procesul de producere a luminii a fost întru câtva lămurit.
Lumina este rezultatul unei reacţii chimice dintre o substanţă produsă de
aceste organisme, luciferin şi oxigen, reacţie catalizată de o
enzimă numită luciferază.
[6] Talasie
Libianul, Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte
către Pavel prezbiterul, Suta a patra, 5, trad. Pr. D. Stăniloae, în: Filocalia,
vol. 4, Ed. IBMO, Bucureşti, 2010, p. 37.
[7] Sf. Simeon
Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, Suta a
doua, 34, trad. Pr. D. Stăniloae, în: Filocalia, vol. 6, Ed. IBMO,
Bucureşti, 2011, p. 84.
[8] Pr. D. Stăniloae,
n. 256, în: Sf. Maxim Mărturisitorul,
Ambigua, pp. 306-307.
[9] Sf.
Grigorie Palama, Tomul Aghioritic, trad. Pr. D. Stăniloae, în: Filocalia,
vol. 7, Ed. IBMO, Bucureşti, 2013, p. 497.
[10] Sf.
Grigorie Palama, Tomul Aghioritic, p. 497.
[11] Pr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos – Lumina lumii şi îndumnezeirea
omului, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 5. De lumina înţelegerii poate
fi legată, desigur, întreaga gândire logică şi matematică, strădaniile
hermeneutice şi judecăţile din câmpul filosofiei, în toate aspectele lor, încât
o altă pleiadă de nume importante sau de rezultate semnificative ar putea fi
adăugată aici, dintr-o arie care cuprinde întrega strădanie a cunoaşterii.
[12] Sf.
Antonie cel Mare, Învăţături despre viaţa morală a oamenilor…,
118, p. 37.
[13] † Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Cunoaştere prin cercetare ştiinţifică şi
comuniune spirituală”, în: Misiune pentru mântuire. Lucrarea Bisericii în
societate, Ed. Basilica, Bucureşti, 2009, p. 356 [Mesajul Preafericitului
Părinte Patriarh Daniel adresat participanţilor la Congresul panortodox:
„Dialogul dintre ştiinţă şi religie în lumea ortodoxă“, Bucureşti, 25-27
septembrie 2008].
[14] Sf.
Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, Întâia sută, 32, p. 69.
[15] Pr. D. Stăniloae,
Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, p. 257.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu