Cred extratereştri în Dumnezeu?

 Febra extraterestră

Despre civilizaţiile extraterestre s-a scris enorm. Sunt ascunse, in subiectul aceasta, intenţii dintre cele mai diverse. Găsim preocupările legitime, de înţelegere a miracolului vieţii, dorinţe greu de ignorat ce urmăresc verificarea condiţiilor fizice de posibilitate pentru acest miracol şi în alte sisteme stelare. Există oare, în cuprinsul vast al Universului, alte planete locuibile? Însă ideea, de o noutate radicală, cum că ar putea exista şi alte lumi, declanşează un tir neîntrerupt de interogaţii ce ţintesc, fără excepţie, aproape întreg cuprinsul vieţii. Toate faptele, gândurile şi trăirile noastre, ale fiecăruia dintre noi şi ale omenirii în ansamblul ei, strânse de-a lungul vremurilor, de când e înegistrată, oral sau în scris, istoria, toate devind material bun, pentru întrebări tulburătoare, ce stârnesc o curiozitate irezistibilă, imediat ce sunt ancorate în contextul unei civilizaţii noi, extraterestre.
Teme metafizice, istorice sau ştiinţifice profunde s-ar (re)trezi la viaţă, şi, deopotrivă cu ele multe alte chestiuni, de o noutate totală, seducătoare, ce nu ar lăsa înafară, desigur, nici divertismentul şi show-biz-ul. Lista de întrebări e aproape nesfârşită: dacă extratereştri sunt fiinţe inteligente, cum arată, cum metabolizează hrana, dacă au sau nu preocupări artistice şi cum arată ele, dacă au înregistrat conflicte globale, dacă au ajuns în spaţiul cosmic, dacă dovedesc o credinţă în exsitenţa lui Dumnezeu. Practic, orice aspect mărunt sau important al vieţii noastre pământeşti, resituat în contextul unei lumi extraterestre, ar deveni un subiect de cercetare, de reflecţie filosofică privind viaţa, dar, în egală măsură, dacă nu cumva într-un mod chiar mai amplu, o ştire de prima pagină, în tabloidele lumii.

O dantură care poate mesteca orice

Să luăm un exemplu. Dantura extratereştrilor ar putea fi un subiect de primă mână. Medicii ar putea fi cuceriţi de şansa descoperiri unui nou mod de structurare a cavităţii bucale, de procese necunoscute referitoare la erupţia dinţilor temporari (de lapte) şi a celor definitivi, sau de modul cum se desfăşoară procesul masticaţiei. Foarte probabil, marii producători de pastă de dinţi ar fi şi ei interesaţi de dantura extratereştrilor, căutând să afle dacă aceste fiinţe îşi spală dinţii, când şi ce instrumente şi paste folosesc. Industria de marketing ar căuta să vadă ce idei vehiculează extratereştri din branşa corespunzătoare, în spoturile lor publicitare privind igiena dentară. Dar şi tabloidele de la noi ar putea vinde bine, dacă ne gândim că ar putea să scrie, câteva săptămâni la rând, despre eventualele utilizări a metalelor rare, de ce nu chiar vidia, folosit de noi la freze şi spărgătoare de beton, în implanturi dentare nemuritoare. În fine, ar putea fi un adevărat subiect pentru un lung serial de anchetă televizată, cu audienţă mare la noi, dacă în luptele directe dintre bandele de extratereştri, ei îşi dau pumni, şi dacă da, cât de mari sunt pagubele la nivelul danturii? Imaginaţia bogată şi, mai ales succesul de piaţă al cărţilor, filmelor şi documentarelor şi emisiunilor de divertisment, ar putea aprinde, pentru secole, curiozitatea noastră şi aşa supraponderală, hrănită zilnic cu nimicuri din presa de scandal. De data aceasta, curiozitatea bolnavă, tabloidală, ar putea să dobândească profilul unei specializări, pentru că, nu e aşa, avem de-a face cu un subiect tare. Ar putea să apară unele universităţi private care oferă specializări în cultura extraterestră, în arta lor culinară, medici curanţi, expertizaţi în terapii extraplanetare, programe de doctorat, stagii în alien-politics...
Spectatori, cum suntem invitaţi să fim astăzi, cu receptorii curiozităţii întinşi la maximum, am trăi, foarte probabil, întâlnirea aceasta la nivelul umanităţii întregi, ca un reality-show total, interplanetar, complet absorbiţi de viaţa lor, de drama şi luptele lor existenţiale, de travaliul lor prin istorie, către mântuire, găsind de cuviinţă că este mult mai interesant să vedem ce se petrece la extratereştri, decât să gândim sau să făptuim ceva semnificativ cu privire la propriul nostru parcurs prin viaţă.

Circumspecţii ştiinţifice privind contactul cu extratereştri

În debutul secolului XXI, acurateţea observaţiilor universului a crescut semnificativ, încât au fost posibile depistarea primelor sisteme stelare. A început, cu acest prilej, şi căutarea febrilă a planetelor locuibile, temă care ţintea indirect, către existenţa posibilele leagăne ale civilizaţiilor extraterestre. Practic, însă, activitatea nu e deloc uşoară, pentru că în atenţie sunt corpuri cereşti îndepărtate, mult mai mici decât stelele, şi cu o luminozitate foarte redusă (aproximativ de 10 miliarde de ori mai slabă în spectrul vizibil şi de 10 milioane de ori mai slabă în spectrul infraroşu faţă de stele[1]).

Până la sfârşitul anului 2010, dintre toate cele aproape 500 de planetele situate în alte sisteme stelare, niciuna nu era locuibilă. Am pomenit, într-un alt loc, concluziile mai degrabă pesimiste ale unui cercetător cu multă greutate, angajat în acest proces[2]. Ei bine, la începutul anului 2012 observaţiile identificase-ră un total de 758 de planete extrasolare, din care patru sunt totuşi considerate locuibile[3]. Valurile publice ale acestor descoperiri, care sugerau că în curând am pute contacta civilizaţii extraterestre, au fost însă prea mari, având în vedere dificultăţile practic de netrecut, date de distanţa ce desparte Pământul de aceste “destinaţii” extrasolare. Practic, călătoria oamenilor, către aceste planete, este practic imposibil de luat în calcul.

Un program spaţial pentru următorii 12 000 de ani

Să luăm un exemplu, o planetă locuibilă a cărei descoperire a fost dată publicităţii în decembrie 2011. Misiunea Kepler a agenţiai americane NASA a descoperit această planetă care pare să respecte condiţiile fizice necesare vieţii. Ea orbitează în jurul unei stele G5, situate la 600 de ani lumină de Terra. Potrivit observaţiilor, planeta este situată mai aproape cu 15% de steaua ei, comparativ cu distanţa dintre Pământ şi Soare, Şi, cum steaua aceasta, G5, pare să fie cu 25% mai puţin strălucitoare decât soarele, planeta pare să aibă la suprafaţa ei o temperatură medie de 22 ^oC, şi un “an” în durată de 290 de “zile”, luând în consideraţie mişcarea de rotaţie şi cea de revoluţie a planetei în jurul stelei[4].

În exerciţiul acesta, care imaginează o călătorie până la această planetă, situată aşadar la 600 de ani lumină, luăm în calcul o deplasare foarte rapidă, ca să avem succes, să ajungem cât mai repede. Să spunem că putem atinge 10% din viteza luminii. Presupunerea aceasta este foarte optimistă, în raport cu tot ceea ce a reuşit să realizeze tehnologia actuală. Ei bine, chiar şi aşa, o misiune care să exploreze o astfel de planetă ar fi în continuare imposibilă, pentru că ea nu ar putea să dureze mai puţin de câteva mii de ani!

Să facem un calcul concret. O zecime din viteza luminii ar însemna 108 000 000 km/oră. Ca să ne dăm seama de faptul că un vehicul cu o astfel de viteză depăşeşte, de departe, tot de ceea ce a fost realizat până acum, din punct de vedere tehnic, putem oferi câteva exemple. Viteza cea mai mare atinsă de un vehicul cosmic la ieşirea din sfera de atracţie a Terrei a fost de 57 600 km/oră, în cazul misiunii New Horizons, în ianuarie 2006, misiune care vizează “planeta” Pluto, viteza aceasta fiind măsurată în raport cu Terra. Vehicolul Voyager 1 călătoreşte cu o viteză şi mai mare, îndepărtându-se de Soare cu 62 100 km/oră. Aceste viteze sunt depăşite de cele ale vehicolele misiunii Helios care orbitează în jurul Soarelui, având, în unele porţiuni ale traiectoriei lor eliptice, chiar şi 250 000 km/oră. Cea mai mare viteză a unui vehicul spaţial cu oameni la bord, la intrarea în atmosfera terestră, pare să fi fost atinsă la misiunea Apollo 10, anume 39 885 km/oră. Viteza cea mai mare înregistrată la intrarea în atmosfera terestră a unui vehicul fără oameni la bord, a fost atinsă la o misiune Stardust menită să colecteze date despre comete, anume 46 660 km/oră. În fine, viteza cea mai mare înregistrată la intrare în atmosfera unei planete din întreg sistemul nostru solar, a fost cea atinsă în cadrul operaţiei de prăbuşire controlată a vehicului Galileo în atmosfera planetei Jupiter, respectiv 173 770 km/oră.

Acestea sunt cele mai mari viteze atinse până acum de vehiculele construite de om. În comparaţie cu cea mai mare dintre aceste viteze atinse de un vehicul construit pe Terra, a zecea parte din viteza luminii este de aproape 500 de ori mai mare! Chiar şi aşa, imaginând un vehicul care să transporte oameni, şi care să se deplaseze cu o viteză de 500 de ori mai mare decât cel mai rapid vehicul cosmic construit vreodată de om, durata călătoriei plână la planeta aleasă în exemplul nostru, ar fi peste limitele vieţii omeneşti şi mult peste un anumit orizont de aşteptare rezonabil la nivelul întreagii umanităţi.

Cu o zecime din viteza luminii, un echipaj plecat în 2050 de pe Pământ, într-o misiune către planeta locuibilă a stelei G2, ar face 6000 de ani până la destinaţie (!), iar, dacă misiunea cuprinde şi întoarcerea pe Terra, echipajul ar ajunge pe Pământ după 12 000 de ani de la plecare, în anul 14 050![5]  

Misiune spirituală în spaţiu: universul e transportat simbolic în minte

Aşadar, distanţele care ne despart de aceste planete extrasolare sunt atât de mari, încât cercetătorii nu pot fi decât prudenţi şi realişti. Într-o cheie simbolică, s-ar putea spune că ele ne încredinţează de limitele mobilităţilor noastre cosmice. Distanţele acestea fac aproape derizorii intenţiile de cucerire ale spaţiului, şi arată că nu explorarea directă, cu “pasul”, este ţintă ultimă, tangibilă a omului şi a umanităţii, în privinţa locurilor îndepărtate din Univers. În fine, perspectiva creştină asupra raportului dintre om şi cosmos se dovedesc aici relevante. Insistenţa cu care aceste strădanii de explorare a cosmosului revin mereu în centrul preocupărilor omeneşti ar putea indica un rest din vocaţia noastră primordială, faptul că suntem chemaţi să “stăpânim” lumea printr-un recurs şa interioritatea noastră care o poate cuprinde într-un mod spiritual. Nu deplasările, cu vehicule spaţiale, ne aduce în stadiul de capabilitate cu privire la cuprinderea universului, ci “scurtătura” abruptă a vieţii duhovniceşti. Prin aceasta cuprindem întreg universul, într-un fel care ne foloseşte direct, şi care are ecouri în viaţa noastră de zi cu zi.

În acest fel, cuprinderea universului se dovedeşte a fi posibilă dincolo de distanţele cosmice de netrecut, întrucât omul poate depăşi depăşi orice distanţă şi orice durată prin spirit[6].

Pioneer 10, un robot de 250 de kilograme, e primul vestitor al umanităţii lansat în spaţiul Cosmic în 1970. El a ajuns acum la o distanta de 100 UA (1 UA – unitate astronomica, măsurând în jur de 150 de milioane de kilometri, distanţa media dintre Pământ şi Soare). Pioneer 10, ca şi Pioneer 11, posedă un disc de aur pe care sunt imprimate imagini de pe Terra, înfăţişând un bărbat şi o femeie, precum şi indicii privind amplasamentul planetei noastre în Calea Lactee, adresat civilizaţiilor extraterestre.

Voyager 1 (aprox. 720 de kilograme), lansat în 1977, este cel mai indepartat spaţial dintre toate obiectele contruite de om, ajungând la aproximativ 112 UA distanţă faţă de Soare, ceea ce înseamnă aproape 15 miliarde de kilometri distanţă de Terra. Ea va rămâne cea mai îndepărtată sondă de Terra, pentru că se îndepărtează cel mai repede de noi, 17 km/secundă. Sonda are un disc de aur pe care sunt imprimate imagini şi sunete de pe Terra, în forma unui mesaj adresat civilizaţiilor extraterestre.

Voyager 1 încă mai trimite semnale spre Pământ, informaţii despre zonele din sistemul solar pe care le traversează. Semnalele trimise de Voyager fac acum 14 ore până să fie receptate de cercetători pe Pământ. În 2015 sonda va depăşi marginile sistemului solar, putând transmite primele date culese direct din spaţiul interstelar. Se estimează că în 2020 energia lui Voyager 1 se va termina, şi robotul terestru va fi înghiţit de întunericul spaţiului.

New Horizons, o altă sondă, lansată în 2006, a trecut de Uranul, în 2011, şi este estimată să ajungă în vecinătatea lui Pluto în 2015. Ea se îndepărtează rapid de Terra, fiind estimat că va părăsi sistemul solar în 2029.

------------------------------------------------------------------------------------------

[1] Cf. Dimitar D. Sasselov, „Extrasolar planets”, în rev. Nature, vol. 451, 3 ianuarie 2008, pp. 29-31.
[2] Vezi „Planetele extrasolare şi miracolul vieţii extraterestre”, în Lumina de Duminică, 6 februarie 2011, şi [online] http://www.ziarullumina.ro/articole;1861;1;51934;0;Planetele-extrasolare-si-miracolul-vietii-terestre.html
[3] Este vorba despre HD 85512 b, Gliese 581 d, Kepler-22 b, şi Gliese 667C c , menţionate în Habitable Exoplanets Catalog, susţinut d Universitatea Puerto Rico, Arecibo, [online] http://phl.upr.edu/projects/habitable-exoplanets-catalog, data consultării: 10 februarie, 2012.
[4] Cf. „First Habitable-Zone Super-Earth Discovered in Orbit Around a Sun-Like Star”, în Sciencedaily, 5 decembrie 2011, [online] http://www.sciencedaily.com/releases/2011/12/111205140525.htm, data consultării: 10 februarie 2011.
[5] Pentru mai multe informaţii, vezi The Encyclopedia of Science, [online] http://www.daviddarling.info/encyclopedia/F/fastest_spacecraft.html, data consultării: 12 februarie, 2011.
[6] Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 142.