ÎNȚELEG ÎN MĂSURA ÎN CARE SUNT

(fragment din LUMINA CELUI NEVAZUT. O privire teologică în raţionalitatea Creaţiei şi teoriile ştiinţifice recente despre Univers, 2 volume, 950 p. Capitolul 4, lucrare în curs de apariție în colecția Știință, Filosofie, Teologie - Dialog pentru cunoaștere, colecție coeditată de Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Ed. Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și Ed. Universității din București)

Un simplu receptor radio ne dovedeşte că într-o cameră nu sunt doar lucrurile pe care le vedem şi radiaţia luminoasă din spectrul vizibil care le face pe acelea sesizabile. Avem la îndemână o dovadă simplă că există o lume despre care simţurile noastre nu oferă niciun indiciu. Multe alte dispozitive tehnice, precum telescopul sau microscopul, ne ajută să inspectăm porţiuni din realitatea înconjurătoare pe care în mod obişnuit nu le putem sesiza. Pe bună dreptate se spune că tehnologia a lărgit accesul omului spre lumea fizică. În ultimele decenii, dispozitive de observaţie tot mai performante, sateliţi, sonde spaţiale sau nanoboţi, explorează abisurile materiei şi depărtările lumii fizice, dezvăluind  noi teritorii, vaste şi bogate în fenomene surprinzătoare.

Pe de altă parte, de-a lungul timpului, în faptul de ştiinţă, în explorarea diverselor aspecte ale lumii înconjurătoare, s-au ivit şi situaţii sau rezultate-limită care au oferit sugestii despre faptul că o parte a realităţii rămâne, în principiu, inaccesibilă ştiinţei. Am văzut deja că o parte a realităţii în lumea dimensiunilor mici există un zid impenetrabil al incertitudinii lui Heisenberg. La capătul celălalt, la marginea lumii cosmice, un văl imens de întuneric separă întreg universul vizibil de un teritoriu necunoscut, dinspre care nu ne parvine niciun semnal luminos. În fine, vom vedea că şi alte explorări ştiinţifice, din aria matematicii, au arătat că, în anumite situaţii, raţionamentele matematice întâlnesc limite inevitabile. Două rezultate deja celebre, aparţinând matematicianului Kurt Godel, au demonstrat că într-un sistem de axiome suficient de complex vor exista, în mod inevitabil, propoziţii despre care nu se poate spune dacă sunt adevărate sau nu^[1].

Dacă ar fi să judecăm aceste descoperiri ale ştiinţelor, s-ar putea spune că situaţia este întrucâtva nouă. Până la începutul secolului XX s-a afirmat, în repetate rânduri, că ştiinţa poate merge până la capăt, în oricare dintre întreprinderile ei, că ea poate oferi toate răspunsurile, sau, în tot cazul, singurele certe. Prin rezultate de acest fel, se recunoaşte, poate cu o fermitate fără precedent în întreaga istorie a ştiinţei, existenţa anumitor limite. Este vorba de graniţe pe care ştiinţele, în contextul paradigmelor actuale, par să nu le mai poată depăşi, indiferent de suportul pe care l-ar putea oferi tehnologiile.

 

a.      Mic excurs hermeneutic

Este uşor de sesizat faptul că în filosofie sau lingvistică, în estetică, teologie sau istorie nu avem de-a face cu date sau experimente şi măsurători precise, aşa cum se întâmplă în fizică sau chimie. În aceste arii, conţinuturile nu sunt descriptibile matematic, nu sunt descompuse în fenomene ce pot primi descrieri precise. Tocmai de aceea, arii precum artele şi literatura, faptele istorice, textele juridice, şi desigur teologia au fost cuprinse de filosoful german Wilhelm Dilthey (1833-1911) în ceea ce el a numit ştiinţe ale spiritului (Geisteswissenschaften). Nu este locul aici prea multe pentru menţiuni despre aceste ştiinţe ale spiritului, un teritoriu vast, cu numeroase observaţii esenţiale. Mă voi restrânge doar la câteva consideraţii privind preocupările ştiinţelor spiritului, în ideea de a putea face câteva deosebiri între ştiinţele naturii şi teologie.

În primul rând, trebuie subliniat faptul că de-a lungul timpului, ariile cuprinse în ştiinţele spiritului au fost (şi încă mai sunt) considerate mai puţin sigure, tributare subiectivităţii. De regulă, ştiinţele naturii pot furniza descrieri şi pot dovedi existenţa anumitor efecte, prin chiar reproducerea lor concretă în laborator, ori de câte ori este nevoie. Dimpotrivă, ştiinţele spiritului nu pot furniza date obiective, precise, universal valabile. De aceea, pare cumva firesc să punem adevărul în sarcina ştiinţelor naturii, şi să descurajăm speranţa că am putea să-l descoperim pe undeva printre afirmaţiile ştiinţelor spiritului.

Dar maniera aceasta de a judeca raportul dintre ştiinţele naturii şi cele ale spiritului este eronată. Hans-Georg Gadamer,^[2] de exemplu, unul dintre cei mai cunoscuţi filosofi germani ai secolului trecut, a reflectat asupra datele de ordin cultural, religios, estetic şi istoric, afirmând convingerea că adevărul nu aparţine exclusiv ştiinţelor naturii. Dimpotrivă, Gadamer afirmă că pretinsa exclusivitate a ştiinţelor asupra adevărului este o eroare de ordin cultural sau ideologic.

Pe de o parte, Gadamer vede ştiinţele naturii ca fiind paradoxale, întrucât ele nu sunt în stare să reflecteze asupra propriilor premise şi implicaţii.^[3] Ştiinţelor naturii le lipsesc, spune el, precizarea limitelor şi criteriilor care să furnizeze intervalul lor de valabilitate. Aceste lipsuri, crede Gadamer, au contribuit semnificativ la situaţia actuală. Omenirea se confruntă acum cu numeroase ameninţări: epuizarea rezervelor naturale, poluarea sau dispariţia speciilor, unele dintre acestea agravate chiar de unele realizări tehnologice puse la punct de ştiinţe. În acelaşi timp însă, ea pare să exprime şi convingerea contrară, anume că ştiinţele singure ar putea oferi cele necesare pentru soluţionarea tuturor problemelor cu care se confruntă, şi, chiar mai mult, premisele făuririi unei lumi mai bune.^[4] În situaţii ca acestea se poate vedea cum anume societatea contemporană este marcată de amprenta ştiinţelor naturii şi a metodologiilor lor legitimatoare.^[5]

Absenţa acestor prescripţii, privind limitele de competenţă ale ştiinţelor contravine, în viziunea lui Gadamer, chiar caracterului raţional al ştiinţei. Nu încape nicio îndoială: a fi raţional „înseamnă a fi conştient de limite”^[6], adică o abordare mai degrabă opusă tendinţelor existente în societatea ştiinţelor. Tocmai de aceea, raţiunea şi, deci, ştiinţa nu pot rămâne autoreferenţiale. Maniera în care ele trebuie să fie considerate e una de mijloc: importanţa lor ar trebui să fie coextensivă limitelor pe care le au. Ştiinţele naturii, contrar revendicărilor asupra adevărului obţinut printr-o metodă precisă, au limite şi trebuie să fie asimilate odată cu acestea!

Pe de altă parte, Gadamer consideră că oricine nesocoteşte arta sau literatura, religia sau istoria comite o eroare majoră. Aceasta pentru că înţelegerea lumii şi a vieţii, dar şi edificarea de sine sunt strâns legate de aspecte de ordin cultural, artistic, religios şi istoric. Această ultimă idee e reluată, în diverse forme, în multe locuri din filosofia culturii, fenomenologie sau hermeneutică, toate urmărind să exprime aceeaşi situaţie: viaţa nu poate fi redusă la orizontul lumii fizice. Fiinţa omenească, universul ei interior, faptele ei de viaţă, aspiraţiile şi reflecţiile ei, dar şi toate expresiile ei culturale reprezintă realităţi ce se deosebesc radical de obiectele de studiu ale ştiinţelor naturii. Cele ce fac referire la viaţa omului reprezintă fără îndoială realităţi, unele având o evidentă concreteţe (mă gândesc aici la operele de artă, de exemplu, la faptele de viaţă sau la evenimentele istorice), care ascund totuşi înţelesuri inaccesibile oricărei inspecţii organizate după metodele ştiinţelor naturii.

În viziunea lui Ernst Cassirer (1874-1945), de exemplu, regăsim o abordare de acest fel. Omul, afirmă el, nu trăieşte într-un univers fizic, ci într-un univers simbolic. „Limbajul, mitul, arta şi religia sunt părţi ale acestui univers. [...] Omul nu mai înfruntă realitatea în mod nemijlocit; el o poate vedea, cum se spune, faţă în faţă. Realitatea fizică pare să se retragă în măsura în care avansează activitatea simbolică a omului”.^[7] Şi Mircea Eliade (1907-1986) formulează concluzii asemănătoare, după analiza atentă a structurilor simbolice prezente în viaţa spirituală, în religiile vechi, dar şi a formelor sub care ele se perpetuează în viaţa omului şi în lumea de azi. Eliade afirmă concis şi cuprinzător: totul este simbol.^[8] „Omul, orice om, chiar omul contemporan, cu toate că nu-şi dă seama, prin simbol se deschide către cosmos, către lume, către propria viaţă. Înţelegerea unui simbol este o fereastră către un univers de semnificaţii care altfel ar rămâne obscur, enigmatic sau chiar cu totul ignorat”.^[9]

Ernst Cassirer afirmă că omul nu traieste intr-un univers fizic ci intr-unul simbolic.
Limbajul, arta sau religia sunt parti ale acestui univers.

 

Dar, dacă admitem că faptele culturale sau istorice, artele sau dimensiunea spirituală a vieţii ascund în ele înţelesuri cu privire la lumea vieţii, la semeni şi în cele din urmă la ceea ce este omenesc şi priveşte chiar existenţa noastră, pe bună dreptate se pune întrebarea cum pot fi acestea înţelese în mod adecvat. Primele încercări de clarificare a condiţiilor în care este posibilă înţelegerea, au evidenţiat că în privinţa vieţii, creaţiilor şi experienţelor omeneşti, nu e urmărită formularea unor explicaţii precise şi exhaustive. Finalitatea ar fi în acest caz interpretarea corectă a creaţiilor, faptelor şi situaţiilor de viaţă, în vederea unei cât mai bune înţelegeri a lor. Ştiinţele spiritului aşadar nu mizează pe o metodă de tipul celei utilizate în ştiinţă, care să demonstreze, pe cale logică, sau prin experiment, o anumită ipoteză cauzală, cu intenţia de a oferi o explicaţie exhaustivă. Ele urmăresc conturarea unei interpretări potrivite pentru un eveniment istoric sau pentru o creaţie artistică, luând în seamă datele şi detaliile de context necesare pentru o înţelegere cât mai cuprinzătoare.

În cuprinsul ştiinţelor spiritului, hermeneutica are sarcina de a analiza maniera de lucru potrivită acestor conţinuturi ale vieţii, reglementând condiţiile necesare pentru o interpretare adecvată care să facă posibilă înţelegerea. În încercarea de a elaborara o teorie privind condiţiile interpretării (hermeneutica) Friedrich Schleiermacher (1768-1834) a constat anumite dificultăţi în înţelegerea oricărui discurs din câmpul ştiinţelor spiritului, iar aceasta nu este greu de acceptat.

Cel mai adesea întâlnim o operă literară sau un articol juridic, un fapt sau religios sau istoric, petrecut cândva, prin intermediul unui text. Pentru interpretarea şi înţelegerea textului respectiv, lectorul va trebui să acorde atenţie lexicului, gramaticii, auspiciilor istorice, culturale şi politice ale epocii în care a fost elaborat materialul, şi, de cele mai multe ori, particularităţilor personalităţii autorului şi împrejurărilor concrete în care el a scris. Fiecare dintre aceste aspecte, şi, desigur, toate la un loc, au un rol decisiv în interpretarea corectă a textului, scoţând la iveală numeroase dificultăţi. Schleiermacher subliniază aceasta, menţionând că dificultăţile unei interpretări adecvate rezidă în polisemantismul limbii, în deosebirea epocilor în care se situează autorul şi interpretul, dar şi în aceea că autorul este un subiect unic, imposibil de cuprins, iar opera lui împrumută din aceste trăsături, fiind la rândul ei unică şi inefabilă. Plecând de la observaţii de acest fel, el încearcă să constituie hermeneutica în forma unei critici a facultăţii de înţelegere.^[10] Concluziile sale sunt semnificative pentru demersul nostru: dificultatea înţelegerii unui discurs, fapt istoric sau operă de artă este inevitabilă, iar neînţelegerea nu poate fi niciodată pe deplin înlăturată.^[11]

*

**

Nu putem prezenta aici toate consideraţiile preţioase pe care hermeneutica filosofică le formulează cu referire la faptul înţelegerii, cu toate că acestea se dovedesc relevante în dialogul dintre teologie şi ştiinţă.[12] Constrânşi de limitările abordării de faţă, mai facem alte câteva scurte menţiuni.

Gadamer a formulat recent o întrebare, cu privire la ştiinţele spiritului: „Până unde poate fi legitimată filosofic pretenţia de adevăr a unor astfel de moduri de cunoaştere situate în afara ştiinţei [înţelegând aici ştiinţele naturii]?”.^[13] Răspunsul lui se dovedeşte edificator în discuţia noastră, întrucât vizează o practică. Doar o „adâncire a fenomenului înţelegerii”, spune Gadamer, poate „aduce cu sine o astfel de legitimare”.^[14] Două exemple oferite de el sunt de ajutor aici: interpretarea teologică şi cea juridică. Pe de o parte, în ambele cazuri avem de-a face cu modalităţi distincte prin care se poate accede la adevăruri diferite de cele avute în atenţie de ştiinţele naturii. Pe de altă parte, afirmă Gadamer, şi pentru judecător, şi pentru preot, interpretarea devine o practică, şi chiar mai mult, ea se inserează în şi devine comportamentul lor concret.^[15] Altfel spus, pe de o parte, cele două exemple fac referire la fapte de viaţă şi aspecte ce ţin de activitatea spiritului omenesc în aria juridică şi teologică situate înafara abordărilor obişnuite în ştiinţele naturii. Pe de altă parte, e semnificativ că în aceste cazuri, înţelegerea solicită interpretul până la capăt, cerându-i competenţe de ordin practic.^[16] În felul acesta, se dezvăluie o cuprindere largă a abordării hermeneutice, anume aceea de filosofie a edificării^[17].

Aşadar, pe firul hermeneuticii, constatăm că experienţa însăşi ne descoperă faptul de viaţă pe care căutăm să îl înţelegem, nicidecum o listă de algoritmi şi concepte. În ştiinţele spiritului, ”a înţelege” ţine de un anumit fel de „a fi”, sau altfel spus, înţelegerea se leagă de viaţa ca atare.^[18]

Să mai luăm două exemple, pomenite de Gadamer. Cum se petrec lucrurile în cazul expresiilor artei? Chiar dacă o serie de observaţii şi o anumită analiză teoretică pot radiografia o anumită operă, experienţa întâlnirii cu ea, fiorul receptării ei propriu-zise nu pot fi scoase din interpretarea şi înţelegerea ei. Teoria artei se situează, deci, în interiorul unui interval în care trebuie să fie evitate simultan şi supralicitarea, şi concedierea experienţei artistice.^[19] Ca să înţelegem arta, trebuie să şi trăim întru câtva în raport cu expresiile ei, afară de toate celelalte procese analitice sau reflexive. La fel se întâmplă şi cu înţelegerea unei tradiţii; nu este o chestiune în care sunt vizate doar conţinuturi precise, fixate într-un corpus de texte, cu date şi izvoare istorice, ci se dobândesc cunoştinţe, se descoperă adevăruri. Şi, esenţial pentru demersul nostru, acest gen de adevăruri, care se găsesc peste tot în ştiinţele spiritului, depăşesc domeniul cunoaşterii metodice.^[20]

Chestiunea participării personale, a vieţii propriu-zise în raport cu un fapt din aria ştiinţelor spiritului, e remarcată în diferite forme şi în alte teritorii ale reflecţiei omeneşti. Filosoful şi istoricul Pierre Hadot (1922 - 2010) subliniază, în mod repetat, că filosofia nu trebuie înţeleasă ca simplu discurs teoretic, ci trebuie trăită, ca viaţă în acord cu principiile şi convingerile filosofice, „ca o practică, o asceză şi o transformare de sine”.^[21] Într-o altă abordare, Maurice Merleau-Ponty (1908 - 1961) scrie că „fără a-şi părăsi locul şi punctul de vedere [...] subiectul care percepe trebuie să se întindă spre lucruri a căror cheie nu o are dinainte [...], să se deschidă spre un Celălalt absolut...”.^[22] În altă parte, el afirmă că „lumea nu este ceea ce gândesc eu, ci ceea ce trăiesc; sunt deschis către lume, comunic evident cu ea, dar nu o posed, este inepuizabilă”^[23]. Şi Emmanuel Levinas (1906 - 1995) afirmă că o cunoaştere a fiinţei în general – sau ontologia fundamentală – „presupune o situare de fapt pentru spiritul care cunoaşte. [...] Înţelegerea fiinţei nu mai presupune doar o atitudine teoretică, ci orice comportament uman. [...] A înţelege unealta nu înseamnă a o vedea, ci a o mânui; a înţelege situarea noastră în real nu înseamnă a o defini, ci a ne găsi într-o dispoziţie afectivă; a înţelege fiinţa înseamnă a exista”, ceea ce indică „o ruptură cu structura teoretică a gândirii occidentale” ^[24]. În acest context, a gândi înseamnă „a te angaja, a fi cuprins în ceea ce gândeşti, a fi într-un proces, eveniment dramatic al fiinţei-în-lume”.^[25] În fine, pentru a nu da decât câteva exemple, şi fenomenologul Michel Henry (1922 - 2002) exprimă o idee asemănătoare, afirmând că „niciodată gândirea nu este cea care – plecând oarecum de la ea – avansează spre viaţă pentru a o descoperi şi cunoaşte. Gândirea nu cunoaşte viaţa gândind-o. Cunoaşterea vieţii e faptul vieţii şi doar al ei”.^[26]

Reflecţia hermeneutică arată aşadar, că există un întreg câmp al vieţii omeneşti în istorie şi în cultură, care este deosebit de relevant în înţelegerea lumii şi a vieţii, dar care este situat dincolo de instrumentele şi metodele ştiinţelor naturii. Ceva esenţial uman rămâne în afara ştiinţelor naturii şi a datelor lor, încât, în ciuda fertilităţii, calea dezvoltării lor nu trebuie absolutizată. Pe de altă parte, în aceste observaţii vedem cum tot ceea ce trăim şi facem, spaţiul cultural unde ne naştem, limba pe care o vorbim, experienţa religioasă şi datele de ordin istoric au relevanţă în felul cum înţelegem lumea, viaţa şi rostul existenţei noastre. Valorificate într-o intenţie edificatoare, pe un drum diferit de cel propriu ştiinţelor naturii, toate cele spuse până acum vizează viaţa ca totalitate a experienţei noastre hermeneutice,^[27] unde un anumit fel de a fi ne califică să înţelegem.

 

Note

---

^[1] O lucrare excelentă în care sunt prezentate limitele ştiinţelor este cea a lui John D. Barrow, Despre imposibilitate. Limitele ştiinţei şi ştiinţa limitelor, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1999. Alte câteva menţiuni despre aceste limite vor fi făcute în Capitolele  7 şi 8.
^[2] Hans-Georg Gadamer (1909-2002) a fost unul dintre cei mai importanţi filosofi ai spaţiului european din ultimele decenii, student al lui Martin Heidegger. În 1949 a acceptat poziţia de profesor, ca succesor al lui Karl Jaspers, la catedra de filosofie de la Universitatea din Frankfurt. Cea mai importantă dintre lucrările sale, tradusă şi în limba română, este: Adevăr şi metodă, trad. Gabriel Cercel et al., Ed. Teora, Bucureşti, 2001.
^[3] Cf. Hans-Georg Gadamer, „Despre puterea raţiunii”, în: H.-G. Gadamer, Elogiul teoriei. Moştenirea Europei, trad. O. Nicolae şi V. Panaitescu, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 55.
^[4] „Astăzi ştiinţa este […] cea care promite luminarea. […] Dacă va continua să «progreseze» aşa cum o face acum, lumea noastră se apropie de sfârşit. […] Problema nu este ceea ce se poate face, ci ceea ce se poate face astfel încât să nu se distrugă ceea ce se menţine prin sine. Datul fundamental al echilibrului ar trebui să domine gândirea noastră“ (H.-G. Gadamer, „Ştiinţa ca instrument al luminismului“, în: H.-G. Gadamer, Adevăr şi metodă, p. 74).
^[5] Desigur, el avea în vedere ştiinţele într-o accepţiune mai largă. „Legea vitală a ştiinţei este de a nu lăsa neverificată nicio prejudecată, de a supune unei cercetări teoretice toate fenomenele necunoscute încă, până la a le domina din punct de vedere ştiinţific. […] Specialistul în formarea opiniei publice, specialistul în reclamă, sociologul, toţi aceştia întregesc într-o măsură crescândă, cercul experţilor de a căror părere se ţine seama. Bineînţeles că niciunul dintre ei nu se poate sustrage legităţilor ştiinţei moderne, mai ales când îşi ia în serios răspunderea ca om de ştiinţă“ (H.-G. Gadamer, „Despre puterea raţiunii”, p. 53). Cercetătorul urmăreşte să pună stăpânire pe obiectele cercetărilor sale, spre a înlătura rezistenţa pe care ele o opun, spre a le putea utiliza în orice scop. Însă, în această situaţie, observă Gadamer, „responsabilitatea publică propriu-zisă a ştiinţei, care chinuie conştiinţa savanţilor de la Hiroshima încoace, nu poate fi preluată de nicio ştiinţă ca atare“ (ibidem, p. 53).
^[6] „Cel ce vorbeşte în numele raţiunii se contrazice singur, pentru că a fi raţional înseamnă a fi conştient de limitele propriei înţelegeri, fiind astfel capabil să accepte o mai bună înţelegere, indiferent de unde ar veni ea“ (H.-G. Gadamer, „Despre puterea raţiunii”, pp. 54-55).
^[7] Ernst Cassirer, Eseu despre om. O introducere în filozofia culturii umane, trad. Constantin Coşman, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, pp. 43-45.
^[8] Mircea Eliade, „Gânduri către sine însuşi”, în: Cristian Bădiliţă (ed.), Eliadiana, Ed. Polirom, Iaşi, 1997, p. 89.
^[9] M. Eliade, „Gânduri către sine însuşi”, p. 89.
^[10] Nicolae Râmbu, Prelegeri de hermeneutică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998, p. 96.
^[11] N. Râmbu, Prelegeri de hermeneutică, p. 96.
[12] Multe observaţii lămuritoare se pot desprinde din disputele pline de nuanţe ale hermeneuticii, însă acestea merită o abordare amplă, tocmai pentru că aduc în discuţie chestiuni de detaliu, formulate atent, prin care se întrevede într-un fel însăşi condiţia umană, omul angajat în experierea lumii, situat la întâlnirea cu istoria, în raporturile sale cu semenii şi cu Dumnezeu, în efortul lui neobosit de cunoaştere şi înţelegere a lumii şi vieţii, dar şi în descoperirea şi edificarea de sine.
^[13] H.-G. Gadamer, Adevăr şi metodă, p. 12.
^[14] H.-G. Gadamer, Adevăr şi metodă, p. 12.
^[15] „Hermeneutica teologică şi juridică […] corespundeau mai curând comportamentului practic al judecătorului sau preotului cu formaţie ştiinţifică, şi serveau acestuia drept comportament” (H.-G. Gadamer, Adevăr şi metodă, p. 12).
^[16] „Aristotel – scrie Gadamer – a dezvoltat filosofia practică, care include şi politica, în disputa explicită cu idealul teoriei şi al filosofiei teoretice. Prin aceasta el a ridicat practica omenească la rangul de obiect autonom al unui domeniu al cunoaşterii. Prin practică se înţelege totalitatea lucrurilor practice, deci întreg comportamentul uman şi modul în care oamenii îşi organizează viaţa. […] Între punctele extreme «a şti» şi «a face» se află praxisul, obiectul filosofiei practice. Baza ei propriu-zisă o constituie, în mod evident, poziţia intermediară a omului şi caracteristica sa esenţială, capacitatea de a-şi duce viaţa în mod raţional […]. Virtutea fundamentală, care rezultă din esenţa omului, este deci raţionalitatea, care îi conduce «practica»“ („Despre idealul filosofiei practice“, în: H.-G. Gadamer, Elogiul teoriei..., p. 59).
^[17] Ştefan Afloroaei, „Hans-Georg Gadamer. Înţelegere şi edificare de sine” (Cuvânt înainte), în: H.-G. Gadamer, Elogiul teoriei..., p. 13.
^[18] În fine, ceea ce se dovedeşte a fi semnificativ mai târziu în expunere, Gadamer arată cum tradiţia istorică mijloceşte permanent acest adevăr, care pretinde o participare (cf. H.-G. Gadamer, Adevăr şi metodă, p. 13).
^[19] Acest fapt este până la urmă „avertismentul cel mai serios adresat conştiinţei ştiinţifice în favoarea recunoaşterii unor limite intrinsece ei” (H.-G. Gadamer, Adevăr şi metodă, p. 12).
^[20] „Dacă în cadrul experienţei artei avem de a face cu adevăruri care depăşesc în mod principial domeniul cunoaşterii metodice, acest lucru este valabil în mod similar pentru totalitatea ştiinţelor spiritului, în care tradiţia noastră istorică devine şi ea, în toate formele ei, obiect [s.n.] al cercetării, dar în acelaşi timp prinde glas ea însăşi în adevărul ei [s.n.]” (H.-G. Gadamer, Adevăr şi metodă, p. 13).
^[21] Pierre Hadot, Ce este filosofia antică, trad. George Bondor şi Claudiu Tipuriţă, Ed. Polirom, Iaşi, 1997, pp. 283-293 şi 297.
^[22] Maurice Merleau-Ponty, Fenomenologia percepţiei, trad. I. Câmpeanu şi G. Vătăjelu, Ed. Aion, Oradea, 1999, p. 387.
^[23] M. Merleau-Ponty, Fenomenologia percepţiei, p. 16.
^[24] Emmanuel Levinas, Între noi. Încercare de a-l gândi pe celălalt, trad. Ioan Petru Deac, Ed. Bic ALL, Bucureşti, 2000, pp. 9-11.
^[25] Emmanuel Levinas, Între noi. Încercare de a-l gândi pe celălalt, trad. Ioan Petru Deac, Ed. Bic ALL, Bucureşti, 2000, pp. 9-11.
^[26] Michel Henry, Întrupare. O filozofie a trupului, trad. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2003, p. 145.
^[27] Cf. H.-G. Gadamer, Adevăr şi metodă, p. 13.

CÂT DE MARE ESTE UNIVERSUL ?

(fragment din lucrarea LUMINA CELUI NEVAZUT. O privire teologică în raţionalitatea Creaţiei şi teoriile ştiinţifice recente despre Univers, 2 volume, 950 p. Capitolul 3)
 (Lucrarea este în curs de apariție în colecția Știință, Filosofie, Teologie - Dialog pentru cunoaștere, colecție coeditată de Editura Basilica a Patriarhiei Române, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și Editura Universității din București)

  

Dimensiunile Universului nu sunt cunoscute. Tehnologiile ultimelor decenii au permis totuşi depăşirea unor limite de observaţie din ce în ce mai mari, încât astăzi se poate spune fără greşeală că Universul cunoscut este atât de mare, încât niciun model comparativ nu este suficient de bun pentru a traduce dimensiunile sale în termeni familiari experienţei noastre. De exemplu, nici comparaţia dintre cel mai mic fir de praf vizibil cu ochiul liber şi întreg sistemul nostru solar nu poate sugera corect cât de mică este planeta noastră în raport cu întreg spaţiul cosmic cunoscut!

Foto: Nebuloasa Orion captata de Telescopul spatial Hubble,
cea mai fotografiata formaţiune stelară, avand masa de aproximativ 2000 de mase solare,
situată la peste 1300 de ani lumină de Terra.

Un model care să sugereze mărimea Universului observabil se poate totuşi construi, cu ajutorul mai multor termeni de comparaţie. S-ar putea face, de exemplu, o primă comparaţie între Pământ şi sistemul solar, o alta între sistemul solar şi Calea Lactee şi, în fine, o alta între galaxia noastră şi întreg Universul observabil. Încercăm, în cele ce urmează, prezentarea unui astfel de model.

Pornind de la datele simţurilor noastre, Pământul pare a fi o planetă foarte mare.^[1] În lungul Ecuatorului, el măsoară aproape 40 000 de kilometri, fiind suficient de încăpător pentru patru sute de metropole, aşezate una lângă alta. Pentru a străbate la pas toate aceste oraşe imaginare, în diametru de 100 de kilometri fiecare, ar fi necesar un an de efort neîntrerupt sau trei ani dacă ne-am propune să mergem câte 8 ore în fiecare zi.

Comparativ cu Soarele însă, Pământul are dimensiuni foarte mici.^[2] Pe bolta cerească, astrul principal nu pare să fie cu mult diferit de Lună. [În realitate însă, volumul său este suficient pentru a cuprinde un milion de planete Pământ]. Dacă în locul Soarelui ar fi aleasă o minge ceva mai mare decât cea de baschet (aprox. 250 mm în diametru), fixată într-un punct la sol, atunci Pământul ar fi mai mic decât un sâmbure de măr (2,5 mm), situat la 25 de paşi de minge. Atât de depărtat şi atât de mic este Pământul în raport cu astrul central! Însă pentru a atinge limitele sistemului solar trebuie să ne îndepărtăm mai mult de mingea de baschet, cu încă 975 de paşi. Dacă la capătul acestui parcurs aşezăm pe sol un sâmbure dintr-un mic bob de strugure, putem avea o imagine a diferenţei de mărime şi a distanţei dintre Pluto^[3] şi Soare.^[4]

La această scară, se poate observa cu uşurinţă că planetele sistemului solar sunt situate la mare distanţă una de cealaltă. Dar pe măsură ce observaţiile vizează zone tot mai largi din Univers, materia este distribuită din ce în ce mai rarefiat. De exemplu, dacă întreg sistemul solar este cuprins într-un disc de 1000 de metri, amplasarea stelei celei mai apropiate de Soare ar echivala cu aşezarea unei mingi de baschet la o distanţă de peste 10 000 de kilometri!^[5]

 

 

Să recapitulăm: până în acest punct, în modelul propus, Pământul este, în raport cu sistemul solar, tot atât de mic cât este un sâmbure de măr aşezat la 25 de paşi de centrul unui imens teren circular cu raza de 1000 de metri, pentru situaţia în care ne referim la sistemul solar până la Pluto, şi într-un disc cu raza de 1250 de metri, pentru situaţia în care includem şi Centura Kuiper.

Galaxia în care se află Soarele are forma unui disc cu diametrul cuprins între 80 000 şi 100 000 de ani-lumină.^[6] În comparaţie cu această imensă aglomerare de stele, sistemul solar este de-a dreptul insignifiant. Reducerea lui până la dimensiunile unui disc cu raza de 1000 de metri nu este suficientă pentru a putea cuprinde mărimea galaxiei în termeni de comparaţie rezonabili. Sistemul solar trebuie micşorat şi mai mult. De exemplu, să presupunem că, prin intermediul unui instrument de scriere performant, este marcat, pe o foaie de hârtie, un punct minuscul. Dacă din acest punct s-ar păstra doar conturul, s-ar putea obţine un cerc extrem de mic, cu o rază de aproximativ 0,02 milimetri. Cât de mare ar fi galaxia noastră, dacă sistemul solar ar fi micşorat până la conturul acestui punct? Ea nu ar avea, cum s-ar putea opina, nici dimensiunea foii pe care este desenat punctul, nici dimensiuni comparabile cu o cameră sau cu cele ale unei clădiri cu 200 de etaje. Dacă sistemul solar ar fi micşorat până la conturul acelui punct minuscul, galaxia noastră ar fi de mărimea întregului Pământ!

Dar să mergem mai departe! Calea Lactee nu este decât o foarte mică parte din Universul observabil. Ea aparţine unui grup de galaxii (numit şi grup local) care are o lăţime de câteva milioane de ani-lumină. Acesta mai conţine galaxia Andromeda, împreună cu alte 34 de galaxii mai mici.^[7] Aceste câteva galaxii, reunite sub denumirea de grupul local se află la marginea roiului Fecioarei, un arhipelag de câteva sute de galaxii, cu centrul la o distanţă de aproximativ 50 de milioane de ani-lumină de galaxia noastră. Roiurile de galaxii sunt la rândul lor, organizate în conglomerate şi mai mari (super-roiuri sau clusteri).

Cât de mari sunt aceste aglomerări în raport cu dimensiunile unei galaxii? Dacă, de exemplu, Calea Lactee ar fi redusă la mărimea Pământului, un cluster ar avea dimensiuni mai mari decât întreg sistemul solar. În fine, actualele dimensiuni ale Universului observabil sunt mai mari de aproximativ 7 milioane de ori faţă de cele ale unui cluster. Calea Lactee conţine aproximativ 150 de miliarde de stele, iar Universul observabil conţine, potrivit estimărilor de până acum, aproximativ 100 de miliarde de galaxii.^[8]

 

Să rezumăm din nou: comparat cu sistemul solar, Pământul ar fi cât un sâmbure de măr într-un teren circular cu raza de un kilometru. Micşorând acum terenul circular până la dimensiunile unui punct, sistemul solar ar fi, în raport cu galaxia, tot atât de mic precum este acest punct minuscul desenat pe un petic de hârtie în comparaţie cu întreg Pământul. Însă galaxia trebuie micşorată şi mai mult, până la dimensiunile unui sâmbure de măr, şi aşezată într-un disc enorm cu raza de aproape un kilometru. Numai aşa putem vedea cât de mică este Calea Lactee în raport cu un cluster. În fine, în comparaţie cu dimensiunile Universului observabil, un cluster este tot atât de mic cât este un punct în raport cu întreg Pământul.

După cum se vede, nu dispunem de repere vizuale adecvate pentru a aşeza acest lanţ de termeni potriviţi, unul lângă altul, încât să putem cuprinde deodată Pământul şi întreg Universul observabil. Dacă vrem să reprezentăm Universul ca pe ceva intuitiv, uşor de cuprins cu privirea sau cu mintea, Calea Lactee şi sistemul solar vor fi micşorate atât de mult, încât Pământul va avea dimensiuni imposibil de reprezentat. Fiecare dintre aceste entităţi poate fi imaginată întru câtva, însă ele nu pot intra într-un model care să ne permită să le „vedem“ deodată pe toate.

Cu toate aceste dimensiuni impresionante, Universul poate fi cunoscut, iar acest fapt este cu adevărat surprinzător.

Note

---

^[1] Câteva date despre planeta Pământ: diametrul ecuatorial este de 12 756 km; diametrul polar de 12 714 km; densitatea 5,52 gram/cm³; volumul 1,083 x 10¹² km³; masa ajunge la 5,974 x 10²⁴ kg (cf. Patrick Moore [ed.], Philip’s Astronomy Encyclopedia, Philip’s, London, 2002, p. 121). Suprafaţa uscatului reprezintă 29,2 % din suprafaţa totală a planetei. Pământul are o viteză de deplasare pe orbită de 29,78 km/s şi o viteză de rotaţie calculată la sol la Ecuator de 465 m/s (cf. Vasile Ureche, Universul, vol. II: Astrofizica, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1987, p. 333).

^[2] Câteva date despre Soare: raza este de 6,955 x 10⁵ km; masa totală atinge 1,9891 x 10³⁰ kg, adică echivalentul a 332 946 de mase terestre (cf. Patrick Moore [ed.], Philip’s Astronomy Encyclopedia, p. 393); temperatura efectivă este de 5770 K. Soarele are o viteză în raport cu stelele vecine de 19,7 km/s (cf. V. Ureche, Universul, vol. II, p. 332).

^[3] Câteva date despre Pluto comparativ cu Pământul: raza ecuatorială este de 0,23 din raza Pământului; masa este 0,003 din masa Pământului; perioada de rotaţie în jurul Soarelui (mişcarea de revoluţie siderală) durează 247,6 ani tereştri (cf. Eugeniu Toma, Noi şi Universul, coll. Astronomia, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2000, pp. 18-19). Distanţa de la Pluto până la Soare este de aproximativ 40 de ori mai mare decât distanţa de la Pământ la Soare (aceasta din urmă este folosită ca unitate de măsură, cu denumirea de unitate astronomică – prescurtat UA). 1 UA este 1,49597870 x 10¹¹ m (cf. V. Ureche, Universul, vol. II, p. 330). Distanţa de la Soare la Pluto fiind foarte mare, strălucirea şi dimensiunile Soarelui sunt atât de mici, încât intensitatea radiaţiei lui este de 1600 de ori mai mică decât pe Pământ, motiv pentru care Soarele este invizibil cu ochiul liber (cf. Cecil Folescu, Ce este Universul?, Ed. Albatros, Bucureşti, 1988, p. 333).

^[4] Date recente arată că sistemul solar este chiar mai mare. În 1992, dincolo de orbita lui Neptun, a fost identificată o zonă în care se află un mare număr de obiecte cosmice ce ţin companie Soarelui (număr estimat între zece şi o mie de miliarde). Denumită Centura Kuiper, această zonă reprezintă un vestigiu important, constând în materie acumulată prin acreţie ceea ce sugerează un posibil mod de formare a sistemului solar. Din ea apar periodic cometele cu traiectorii alungite, ce intersectează uneori şi orbita Pământului. Date actuale arată că în Centura Kuiper se află un corp de gheaţă cu diametrul de 3 000 de kilometri, fiind deci cu 700 de kilometri mai mare decât Pluto. Acesta este cel mai mare obiect cosmic din sistemul solar descoperit din 1846, de la detectarea lui Neptun! Corpul se află la o distanţă de Soare mult mai mare decât dublul distanţei dintre Soare şi Pluto! Luminozitatea astrului central este aici nesemnificativă, temperaturile coborând până la -240^o C. Inelul din care face parte acest corp conţine aproape 100 000 de formaţiuni de dimensiuni medii, care evoluează pe orbită, în jurul Soarelui, cu o rotaţie completă la 300 de ani.

^[5] Lumina solară parcurge distanţa până la Pământ în aproape 8 minute. Altfel spus, Soarele se află la o distanţă de 8 minute-lumină de Pământ. Cea mai apropiată stea se află la mai mult de patru ani-lumină de Terra (Alfa Centauri). În rest, toate celelalte stele care se văd cu ochiul liber pe bolta cerească se află la distanţe mai mari de 100 de ani-lumină!

^[6] Galaxia noastră execută o mişcare de rotaţie cu viteza de 250 de km/s. În acest fel, sunt necesari 233 de milioane de ani pentru o rotaţie completă (cf. Steven Weinberg, Primele trei minute ale Universului, Ed. Politică, Bucureşti, 1984, p. 31). Masa galaxiei este de 1,7 x 10¹¹ (o mie şapte sute de miliarde) de mase solare, numărând între 150 şi 200 de miliarde de stele. Sistemul nostru solar se află la o distanţă de 26 500 de ani-lumină de centrul galaxiei şi situat deasupra planului central al discului galactic, la 14 ani-lumină (cf. Patrick Moore [ed.], Philip’s Astronomy Encyclopedia, p. 151). Un an-lumină reprezintă distanţa parcursă de lumină în vid, pe durata unui an, respectiv 1 a.l. = 9, 461 x 10¹⁵ m, sau 63 241 UA. Practic, un cosmonaut care ar avea intenţia să ajungă în centrul galaxiei ar avea nevoie de 25000 de ani pentru a termina călătoria, în condiţiile în care s-ar deplasa cu viteza luminii.

^[7] Martin Rees, Doar şase numere. Forţele fundamentale care modelează Universul, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 74.

^[8] Limitele Universului observabil sunt extinse până la 13,5 miliarde de ani-lumină. Dimensiunea sa este cuprinsă, după unele estimări, între 15 şi 20 de ani-lumină, iar după altele, între 15 şi 16 miliarde de ani-lumină (în funcţie de anumite date observaţionale). Cele mai mari distanţe la care au ajuns observaţiile au fost atinse în ultimii ani. În 2008, una dintre ultimele măsurători, realizate la European Southern Observatory (ESO), a dat ca rezultat 13,2 miliarde de ani-lumină (cf. Fraser Cain, Record for Furthest Galaxy is Broken Again, 1 mart. 2004, disponibil online la: http://www.universetoday.com/2004/03/01/record-for-furthest-galaxy-is-broken-again/). Dar, dacă ţinem seama de faptul că, în timp ce radiaţiile emise acum 13,2 miliarde de ani au ajuns la noi, obiectele care le-au emis au continuat expansiunea, îndepărtându-se de noi, obţinem că ele sunt situate acum la 41 de miliarde de ani-lumină de Pământ. Lumina pe care o receptăm vine de la distanţe din ce în ce mai mari, fiind emisă de surse care se îndepărtează tot mai mult de noi, mărind, prin aceasta, raza universului nostru vizibil în interiorul acestei sfere cosmice imense. Cu o astfel de rază, universul nostru este o sferă de 82 de miliarde de ani-lumină (cf. Brian Greene, Realitatea ascunsă. Universurile paralele şi legile profunde ale cosmosului, trad. A. Mărăşescu, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2012, p. 387, n. 12). Pe de altă parte, dacă ţinem seama că, pentru o perioadă semnificativă de timp, universul a fost în expansiune, inclusiv într-o secvenţă accelerată, cum e cazul episodului inflaţionar, într-o eră întunecată, fără radiaţii luminoase care să dea mărturie despre aceasta, atunci trebuie să lărgim şi mai mult sfera universului. Punând împreună toate aceste aspecte, raza universului creşte până la 78 de miliarde de ani-lumină, ceea ce înseamnă o cuprindere a întregului cosmos într-o sferă de 156 miliarde de ani-lumină (cf. „The Hubble Deep Field: The Most Important Image Ever Taken”, disponibil online la: http://www.deepastronomy.com/hubble-deep-field.html).