CARBONUL MIRACULOS
(fragment din LUMINA CELUI NEVAZUT. O privire teologică în raţionalitatea Creaţiei şi teoriile ştiinţifice recente despre Univers, 2 volume, 950 p., Capitolul 6, lucrare în curs de apariție în colecția Știință, Filosofie, Teologie - Dialog pentru cunoaștere, colecție coeditată de Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Ed. Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și Ed. Universității din București)
În fine, carbonul se poate asocia cu mare uşurinţă în formarea compuşilor organici. O sumedenie de astfel de compuşi ai carbonului există deja în natură, iar o altă listă foarte lungă de compuşi a fost obţinută, prin sintetiză, în laboratoare, pe baza capacităţilor lui inepuizabile de asociere. Chimiştii cunosc deja peste 10 milioane de compuşi la care participă carbonul.[3]
Un element esenţial, nu doar pe Terra, ci în
întreg Universul, este carbonul. El se găseşte în Soare şi în cea mai mare
parte a stelelor, în comete şi în meteoriţi, în atmosfera terestră, în sol, în
apele oceanelor, dar şi în organismele vii şi, desigur, în corpul uman.
Să le luăm pe rând. În
stele, prezenţa carbonului s-a dovedit a fi esenţială, de exemplu în reacţiile
nucleare: fără carbon, Soarele ar fi o stea rece. Pe Pământ, carbonul se
găseşte în cantităţi foarte mari, în solul terestru, în atmosferă şi, într-o diversitate
copleşitoare de compuşi, în substanţele organice şi în organismele vii. În aer,
carbonul, în forma dioxidului de carbon, are un rol extraordinar în mecanismele
complexe ale biosferei, în întreţinerea condiţiilor favorabile vieţii, mai ales
prin regularizarea temperaturii. Practic, temperatura terestră este stabilizată
prin intermediul dioxidului de carbon, situându-se într-un interval cu câteva
zeci de grade peste valoarea care ar exista în lipsa lui.[1] În solul terestru carbonul se
regăseşte, de exemplu, în forma carbonatului de calciu în roci, dar şi în
hidrocarburi, în petrol, în minereu sau în gazele naturale, participând decisiv
şi în procesele din interiorul vulcanilor. Pe de altă parte, carbonul este
considerat pe bună dreptate unul dintre cei mai importanţi constituenţi ai
organismelor vii, având, de exemplu, o contribuţie majoră în respiraţia
celulelor. În corpul uman, atomii de carbon sunt, după hidrogen şi oxigen, cei
mai numeroşi (10,7 %). Concentraţia de carbon în orice organism viu, indiferent
dacă face parte din regnul vegetal sau animal, este mai mare decât în orice alt
material existent în stare naturală, exceptând diamantul şi grafitul.[2]
Carbonul joaca un rol esential in intreaga lume vie. |
În fine, carbonul se poate asocia cu mare uşurinţă în formarea compuşilor organici. O sumedenie de astfel de compuşi ai carbonului există deja în natură, iar o altă listă foarte lungă de compuşi a fost obţinută, prin sintetiză, în laboratoare, pe baza capacităţilor lui inepuizabile de asociere. Chimiştii cunosc deja peste 10 milioane de compuşi la care participă carbonul.[3]
Aşadar, structurile şi
procesele la care participă carbonul sunt diverse, prezente peste tot, în viaţa
celulelor şi în reacţiile nucleare din stele, în atmosfera terestră şi în
procesele vulcanice, în corpul uman şi în dezvoltarea civilizaţiei (prin
hidrocarburi, de exemplu). Acestea nu sunt decât exemplificări sumare a ceea ce
fizicienii, chimiştii şi biologii ştiu foarte temeinic: Universul, Pământul şi
viaţa, aşa cum sunt ele cunoscute astăzi, ar fi fost imposibile fără existenţa
carbonului.
Felul acesta spectaculos în
care un simplu element chimic, cu rudele lui apropiate, izotopii (nuclee
minuscule care au şase protoni, înconjurate de câţiva electroni), se dovedește
atât de preţios pentru întreg Universul, pentru Pământ şi pentru viaţa noastră,
este cu siguranţă remarcabil. Mai mult însă, „biografia“ spectaculoasă a
acestui element chimic nu se opreşte aici. Miracolul existenţei carbonului nu
stă doar în ceea ce s-a spus până acum. Surpriza cea mai mare pentru
astrofizicieni a fost aceea că el există totuşi în Univers, într-o cantitate
atât de mare! Aceasta pentru că, potrivit datelor experimentale, cunoscute şi
verificate deja de mai multă vreme, existenţa carbonului se leagă de o serie de
coincidenţe cu totul remarcabile.
Rezonanța Hoyle
Aşa cum s-a spus, în
Universul timpuriu au fost prezente, din abundenţă, elemente uşoare, hidrogen
şi heliu. Formarea elementelor mai grele, printre care şi carbonul, a fost
posibilă doar prin fuziunea acestor nuclee uşoare. Modelul care descrie acest
proces (nucleosinteză) este în acord foarte strâns cu datele experimentale şi
cu observaţiile de până acum. [Măsurătorile arată, de exemplu, că elementele
existente în Universul observabil – hidrogenul, heliul, dar şi carbonul şi
celelalte – au ponderi foarte apropiate de cele estimate de model.]
Potrivit acestei descrieri,
primele arderi stelare sunt întreţinute de hidrogen. Teoria arată, experimentele
şi observaţiile o confirmă: rezultatul arderii nucleare a hidrogenului este
heliul. În stelele masive, etapa arderii nucleare a hidrogenului se continuă cu
arderea heliului, care are ca rezultat carbonul-12, şi formarea succesivă de
oxigen-16, neon-20, magneziu-24, silicon-28, sulf-32 şi argon-36.[4]
Nucleul atomilor de carbon
are şase protoni. Potrivit nucleosintezei, un astfel de nucleu nu poate fi
obţinut decât prin lipirea mai multor nuclee uşoare. Mai exact, el poate fi
obţinut prin fuziunea a trei nuclee de heliu-4, cel mai abundent izotop al
heliului, având 2 protoni în nucleu.[5] Aici începe povestea spectaculoasă a
nucleului de carbon-12. Dacă, teoretic, el se poate obţine prin lipirea a trei
nuclee de heliu, calculele arată că o astfel de coliziune este foarte rară,
chiar şi în interiorul stelelor gigantice. Cantitatea considerabilă de carbon
existentă în natură şi prezenţa lui în Univers într-o astfel de pondere nu pot
fi explicate doar prin această coliziune foarte puţin probabilă, în care trei
nuclee să se lovească simultan.
Faptul că a fost posibilă
formarea unei cantităţi atât de mari de carbon în Univers înseamnă că el s-a
format şi altfel. Însă fizica particulelor arată că nu sunt prea multe variante
de formare a nucleelor de carbon. De fapt, mai este una singură: să se
ciocnească trei nuclee de heliu, însă nu deodată, ci pe rând. Să se lege, mai
întâi, două dintre ele, heliu-4 cu heliu-4, iar particula rezultată din lipirea
lor, adică beriliul-8, să se ciocnească cu un al treilea nucleu de heliu-4. În
acest punct, însă, se întâmplă un fenomen remarcabil.
În general, experimentele au
arătat că durata de viaţă a unei particule care se naşte din ciocnirea altora
este cam de acelaşi ordin cu timpul cât a durat fuziunea care i-a dat naştere.
Această regulă, însă, nu se aplică şi în cazul fuziunii nucleelor de heliu-4.
Beriliul-8, rezultat din lipirea a două nuclee de heliu-4, este anormal de
stabil (10-17 s).
El trăieşte de aproape 10 000 de ori mai mult decât timpul cât durează fuziunea
nucleelor care îl formează (adică 10-21 s)! Iar semnificativ pentru discuţia
de aici, „viaţa lungă“ a beriliului-8 şi stabilitatea mare a nucleului de
heliu-4 sunt tocmai cele care cresc şansele ca aceste două elemente să se
ciocnească şi să formeze nucleul de carbon.
Dar condiţiile excepţionale
nu s-au terminat încă. Simpla ciocnire dintre beriliu-8 şi nucleul de heliu nu
ar trebui neapărat să dea naştere nucleului de carbon. În realitate, există un
dezechilibru între masa nucleului de carbon şi cea pe care o fac împreună cele
două, beriliu-8 şi heliu-4, care îl constituie. Prin urmare, formarea
carbonului nu ar trebui să rezulte din simpla lor alipire. Fred Hoyle
(1915-2001), unul dintre cei mai mari astrofizicieni ai secolului trecut, a
încercat să rezolve acest mister. Ce explicaţie a găsit Hoyle pentru acest fapt?
Pentru a rezuma răspunsul
lui, trebuie spus mai întâi că nucleul unui atom poate exista în mai multe
stări energetice. Anterior am văzut că atomul poate avea mai multe stări
energetice, după cum electronii lui (excitaţi sau nu) sunt situaţi pe diferiţi
orbitali. Întrucât nucleul atomului este alcătuit şi el din protoni şi
neutroni, se poate imagina că şi aceştia se pot situa pe diferite niveluri de
energie. Pe de altă parte, la vremea când Hoyle încerca dezlegarea acestui
mister, echivalenţa dintre energie şi masă,
stabilită de relativitatea restrânsă a lui Einstein, era deja de notorietate.
Rezultatul lui Einstein, însă, se poate traduce şi prin aceea că diferitele
stări energetice ale unui nucleu i-ar putea modifica sensibil masa. Cu alte
cuvinte, plecând de la faptul că fragmentele ce alcătuiesc nucleul (protonii şi
neutronii) nu sunt aşezate doar într-un singur fel, Hoyle a fost convins că
trebuie să existe o anumită configuraţie, o formă excitată a nucleului de
carbon care să corespundă exact rezultatului lipirii dintre beriliu-8 şi
heliu-4.[6] În acest fel, diferenţa semnificativă
dintre masele lor, menţionată adineaori, nu ar mai fi fost un impediment în
procesul formării nucleului de carbon. Fred Hoyle a reuşit să dovedească
existenţa unei astfel de stări energetice a nucleului de carbon! Nivelul de
energie prezis prin calcule s-a dovedit a fi real (7,65 MeV), fiind într-adevăr
situat imediat deasupra nivelului de energie al celor două
nuclee (beriliul-8 şi heliul-4) care dau – prin fuziune – nucleul de carbon!
În rezumat şi evitând alte
menţiuni de ordin tehnic, care ar putea îngreuna lectura, avem de-a face cu o
situaţie paradoxală. Dacă ar fi să oprim descrierea formării carbonului la
aceste două situaţii foarte rare, nu am avea nicio altă explicaţie pentru
cantitatea semnificativă de carbon din Univers, decât dacă acceptăm că legile
fizice sunt, într-un fel, chiar favorabile apariţiei lui. Temperatura şi
presiunea din interiorul stelelor fac posibil ca cele două nuclee să
dobândească energie termică, permiţând ciocnirea lor. Lovirea nucleelor de
heliu şi beriliu, în interiorul fierbinte al aştrilor, le leagă însă într-o
stare care se află în imediata vecinătate a stării energetice a noului nucleu stabil,
cel de carbon-12. Calculele arată că, în situaţia unei reduceri cu 1 % a
nivelului energetic al carbonului, producţia de carbon din arderile stelelor se
reduce de 250 de ori[7]. [Coincidenţa aceasta
remarcabilă este denumită rezonanţă
Hoyle.]
Şansele apariţiei carbonului
stau, aşadar, în unele dintre caracteristicile particulelor înseşi. Se pare că
structurile cele mai intime ale materiei sunt făcute în aşa fel încât să
permită existenţa acestui element. În mod spectaculos, heliul, beriliul şi
carbonul au o astfel de proprietate comună. Cele două nuclee de heliu
sintetizate în beriliu „amână“ dezintegrarea compusului lor pentru foarte scurt
timp, manifestând, dacă se poate spune aşa, o anumită „afinitate“ pentru
sinteza cu încă un nucleu de heliu. Rezonanţa
Hoyle a primit o strălucită
confirmare experimentală.[8] Dacă această trăsătură specială
(rezonanţă) ar fi fost absentă, carbonul nu ar fi existat din abundenţă, aşa
cum se întâmplă în Universul actual, ci într-o cantitate infimă.[9]
Calibrări fine pentru
existența Carbonului
Însă situaţia excepţională a
carbonului nu se încheie aici. Nu doar „naşterea“ lui reclamă proprietăţi cu
totul deosebite. Odată sintetizat, nucleul de carbon-12 ar putea întâlni un alt
nucleu de heliu-4, dând naştere oxigenului. Dacă şi în acest caz ar fi fost
îndeplinite condiţiile unei rezonanţe, practic toată producţia de carbon ar fi
fost consumată instantaneu în formarea de oxigen-16![10] În acest caz, în Univers nu ar mai fi
existat carbon decât într-o cantitate nesemnificativă! Or, în mod cu totul
remarcabil, condiţiile pentru cea de-a doua rezonanţă nu mai sunt îndeplinite.
Legile nucleare nu au favorizat consumul carbonului în oxigen. Dimpotrivă,
mecanismele nucleare încetinesc sensibil formarea oxigenului, încât ponderea
celor două elemente, oxigenul şi carbonul, în Univers este comparabilă.
Aşadar, longevitatea
neobişnuită a beriliului, existenţa nivelului de rezonanţă Hoyle, între
fuziunea beriliu-heliu şi nucleul de carbon-12, dar şi absenţa unui nivel de
rezonanţă avantajos pentru oxigen-16 corespund toate, într-un mod remarcabil.[11] În acest fel, se dovedeşte, de fapt,
modul cum niveleurile de energie ale particulelor fundamentale, mecanismele
reacţiilor nucleare la care ele participă şi duratele lor de viaţă influenţează
fiecare în parte şi toate la un loc, printr-o ţesătură complexă de fenomene din
abisul materiei, configuraţia întregului Univers. Fizica particulelor a
verificat aceste procese nucleare. Ponderile carbonului şi oxigenului au fost decise
la nivelul acestor mecanisme nucleare.
Fred Hoyle a comentat
descoperirea sa privind corespondenţa nivelurilor de energie în nucleele de
carbon şi oxigen, fără de care existenţa vieţii şi a omului nu ar fi fost
posibilă: „Nu cred că vreun savant care a văzut evidenţa n-ar reuşi să scoată
concluzia că legile fizicii nucleare au fost proiectate în mod deliberat cu
gândul la consecinţele pe care le produc înlăuntrul stelelor. Dacă acesta este
cazul, atunci orice ciudăţenii aparent întâmplătoare au devenit parte a unei
scheme profunde”.[12]
Până la urmă, dacă s-ar
estima probabilitatea apariţiei unui Univers care să conţină carbon,
introducând, la întâmplare, în teoriile cu care operează astăzi fizica
particulelor elementare şi cosmologia, diverse valori ale constantelor
fundamentale, rezultatul ar fi extraordinar de mic. Şansa pentru apariţia unui
Univers care să conţină carbon este mai mică decât raportul dintre unu şi un
număr egal cu 10 ridicat la puterea 220![13]
Note
[1] J.E. Lovelock,
Gaia: A New Look at Life on Earth, apud J.D. Barrow şi F.J. Tipler, Principiul antropic cosmologic, p. 608.
[2] De exemplu, într-o porţiune din trunchiul unui copac, în
greutate de 1 kg, se găsesc aproximativ 230 g de carbon. Însă într-o cantitate
similară de materie stelară se găsesc doar 3 grame de carbon: 1,8 g se găsesc
în crustă şi doar 0,018 în apă! Cf. M. Winter,
WebElements. Periodical Table, adresa citată.
[3] Robert V. Wolke,
„Carbon”, în: K. Lee Lerner şi
Brenda Wilmoth Lerner (ed.), The
Gale Encyclopedia of Science, vol. 1, ed. a III-a, Thomson Gale, Farmington
Hills, MI, 2004, p. 715.
[4] Cf. P.
Moore (ed.), Philip’s Astronomy
Encyclopedia, p. 287 [„nucleosynthesis”, ad voc.].
[5] Heliul-4 este, la rândul său, rezultatul sintezei a două
nuclee de heliu-3, care se obţin, fiecare dintre ele, prin sinteza a două
nuclee de hidrogen.
[6] Simon Singh,
Big Bang. Originea Universului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, pp.
347-349 [pentru o prezentare a contextului acestei descoperiri, precum şi
numeroase alte detalii, v. pp. 339-350].
[7] H. Oberhummer
et al., „Alpha clustering and the stellar nucleosynthesis of carbon“,
în: Zeitschrift für Physik A: Hadrons and Nuclei, 349 (1994), nr. 3-4,
pp. 241-242.
[8] Cf. Morris Engelson, The Heavenly Time Machine. Essays on Science
and Tora, Joint Management Strategy (JMSC), Portland, OR, 2001, pp. 69-72
[disponibilă online: http://www.pcez.com/~jmsc/bible-torah-sciencelink.html].
[9] P.W. Atkins,
Regatul periodic. O călătorie pe tărâmul elementelor chimice, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 86.
[10] J.D. Barrow
şi F.J. Tipler, Principiul
antropic cosmologic, p. 296. În realitate însă, trecerea nucleului de
carbon în oxigen-18, prin coliziunea cu un alt nucleu de heliu-4, are o rată
mult mai scăzută, ce permite proceselor de „producţie“ a nucleelor de carbon şi
a celor de oxigen să conducă la proporţii comparabile.
[11] J.D. Barrow şi F.J. Tipler, Principiul antropic cosmologic, p. 297.
[12] John D. Barrow,
Despre imposibilitate. Limitele ştiinţei şi ştiinţa limitelor, Ed.
Tehnică, Bucureşti, 1999, p. 121.
[13] L. Smolin, Spaţiu,
Timp, Univers…, p. 241. Numărul este imens, având în vedere că totalitatea
atomilor din Universul observabil este estimată în jurul valorii de 1080.