cu acces liber.
Adrian Sorin MIHALACHE
MIRACOLUL CUNOAȘTERII. Știință, Societate, Spiritualitate
luni, 23 mai 2022
joi, 28 aprilie 2022
joi, 7 septembrie 2017
luni, 23 mai 2016
Lansarea cartii:
LUMINA CELUI NEVAZUT. O privire teologică în raţionalitatea Creaţiei şi teoriile ştiinţifice recente despre Univers,
LUMINA CELUI NEVAZUT. O privire teologică în raţionalitatea Creaţiei şi teoriile ştiinţifice recente despre Univers,
2 volume, 1000 pagini
PIATRA NEAMT
3 iunie la ora 19:00
Sala Calistrat Hogaș a Consiliului Județean Neamț.
Sala Calistrat Hogaș a Consiliului Județean Neamț.
INTRAREA ESTE LIBERĂ
Accesul în sală se face pe bază de rezervare.
Locurile se rezervă prin apel telefonic sau sms la numărul 0745210332 - Gabi Vicu.
Locurile se rezervă prin apel telefonic sau sms la numărul 0745210332 - Gabi Vicu.
sâmbătă, 30 ianuarie 2016
(fragment din LUMINA CELUI NEVAZUT. O privire teologică în raţionalitatea Creaţiei şi teoriile ştiinţifice recente despre Univers, 2 volume, 1100 p., Capitolul 7, lucrare în curs de apariție în colecția Știință, Filosofie, Teologie - Dialog pentru cunoaștere, colecție coeditată de Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Ed. Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și Ed. Universității din București)
Viaţa omului în lume
antrenează inevitabil întrebări simple, care s-au dovedit însă, de cele mai
multe ori, foarte dificile. Obişnuim să ne întrebăm adesea din ce anume este
făcut un lucru sau ce sunt de fapt forţele care mişcă o bilă pe un plan
înclinat. Felul în care sunt formulate aceste întrebări este strâns legat de felul
în care cunoaştem lumea. Avem simţuri cu care percepem materia, care ne permit
să atingem, să luăm în mâini, să cântărim. Felul acesta de a recepta lucrurile
prin simţuri ne îndeamnă într-un fel să căutăm ceea ce ar trebui să fie un fel
de „suport ultim“ al materiei, ceva care să dea seama de întinderea şi
consistenţa lucrurilor materiale pe care le putem atinge şi pe care, adesea, le
putem fărâmiţa.
În ultimele două
secole, dar mai ales în ultimele decenii, în încercarea de a înţelege din ce
sunt făcute lucrurile, fizicienii au coborât tot mai adânc în structura
acestora. Ce răspuns dau ei astăzi la o astfel de întrebare? Prin textele
prezentate aici încercăm să arătăm că, potrivit datelor actuale, materia are
caracteristici surprinzătoare. Am văzut anterior că atomii ce alcătuiesc
moleculele dintr-o piatră au proprietăţi stranii. Atomii, ca şi moleculele, nu
se ating efectiv între ei, nu stau lipiţi unii de alţii aşa cum stau
cărămizile, puse una peste alta, într-un zid. Ei sunt mai degrabă entităţi diafane
suspendate într-o reţea de legături de natură cuantică. Între atomii unei
reţele moleculare există spaţii goale. Practic, nu există ceva „material“ care
să unească aceşti atomi între ei, un fel de lipici consistent care să-i ţină la
un loc, aşa cum sugerează simţurile. Un fir de aţă neîntrerupt şi întins este
în realitate un şir de miliarde de miliarde de atomi, situaţi la o distanţă
infimă unii de alţii, dar care sunt legaţi între ei prin interacţiuni.
Mai departe, măriţi
suficient de mult, atomii dezvăluie şi ei o structură corpusculară, un nucleu
şi electroni. Am văzut că în miezul atomului de hidrogen se află un nucleu de
100 000 de ori mai mic, iar în jurul acestuia din urmă se află electroni, cu
dimensiuni comparabile cu cele ale nucleului. Dacă mărim nucleul unui atom până
la dimensiunile unei înţepături de compas în planşa unei mese (o treime
dintr-un milimetru), electronul are cam tot aceeaşi mărime, dar se roteşte la o
distanţă de 100 000 de ori mai mare, adică pe la 30 de metri distanţă de înţepătura
din planşa mesei, între nucleu şi electroni nefiind nimic altceva decât vid
cuantic.
a. Corpusculi tot mai mici și câmpuri de materie
Dacă atomul este
alcătuit dintr-un nucleu şi câţiva electroni atât de mici, în ce constă de fapt
„materia“ percepută de noi ca fiind definitorie pentru obiectele formate din
atomi? Cum alcătuiesc atomii obiecte precum pietrele, de vreme ce fizica îi
dezvăluie ca fiind constituiţi mai mult din vid decât din substanţă? Oare
„nucleul“ este „materia“ din atom?
Atomul, într-o reprezentare mai ușor de vizualizat, în centru având nucleoni (protoni și neutroni), și pe orbite electroni. Cu amendamentul esențial că nici protonii, nici electronii nu sunt particule în sesnul granulelor de materie veritabile, în multe situații experimentale aceștia dovedind o evidentă comportare ondulatorie. (Foto: classroom.ldisd.net) |
Deşi un răspuns
afrimativ ar fi preferabil, pentru o explicaţie simplă a lumii sensibile, nu
avem parte de aşa ceva. Am văzut că şi în nucleul unui atom există alte
particule, care îl compun, protoni şi neutroni, iar situaţia se repetă la o
scară mult mai redusă. Protonii şi neutronii nu sunt bile veritabile, „pline“
cu „materie“, grele şi impenetrabile. Ei sunt alcătuiţi din alte particule,
numite quarcuri, inimaginabil de mici. Este adevărat că, sondând structura
materiei până la scări de ordinul unei miliardimi dintr-o miliardime de metru,
fizicienii au dezvăluit o structură alcătuită dintr-un set de particule.[1] Totuşi,
materialitatea obiectelor nu rezidă însă în aglomerarea acestor granule. Masa
neutronilor şi protonilor din nucleu este mult mai mare decât cea pe care o au
quarcurile care îi formează. Aproape 99 % din masa protonilor provine din
energia de mişcare a quarcurilor şi abia 1 % din masă provine din masa micilor
lor constituenţi.[2]
Rezultatele
mecanicii cuantice întăresc şi mai mult această stranie reprezentare. Pe măsură
ce dimensiunile entităţilor acestora din structura materiei scad, se
evidențiază tot mai mult o anumită comportare surprinzătoare. Particulele care
intră în alcătuirea nucleului nu se mai comportă ca şi cum ar fi simple
granule, ci şi ca unde. Am văzut că, în situaţii experimentale bine alese, se
poate proba că ele au proprietăţi ondulatorii în toată regula. Un electron, de
exemplu, nu se află la un moment dat într-un singur punct din spaţiu – cum ar
fi cazul unei simple granule de materie –, ci este „răspândit“ într-o anumită
regiune, la fel ca o undă, iar situaţia se păstrează aşa până se intervine
asupra lui, într-o încercare de măsurare a unor parametri ai lui.
b. Interacțiuni prin câmpuri
Pe lângă cele
afirmate până acum, mai este valabil și altceva. Noi percepem în Univers şi
altceva decât substanţă (de felul celei depozitate în corpurile solide, să
spunem). În anumite condiţii, percepem prin simţuri şi anumite câmpuri fizice,
cum ar fi radiaţia luminoasă sau atracţia gravitaţională. Acestea par a fi
diafane. Ele sunt, în tot cazul, diferite de ceea ce simţurile ne indică a fi
lucrurile materiale (din categoria substanţei). Aşa cum am văzut, fizica
distinge în Univers patru interacţiuni fundamentale, prin care se pot descrie cele
mai multe dintre fenomenele lumii fizice. Între acestea, două sunt, între
anumite valori, la îndemâna experienţei: câmpul gravitaţional şi câmpul
electromagnetic. Însă, chiar dacă percepem aceste câmpuri, nu o facem prin
atingere. Nu putem cântări lumina şi nici nu o putem aduna sau strânge la un
loc, cum putem face cu picăturile de apă de pe un geam. Ei bine, mecanica
cuantică ne dezvăluie că şi acolo unde noi percepem câmpuri, în radiaţia
luminoasă sau în atracţia gravitaţională, există de fapt o structură
corpusculară. Interacţiunile (câmpurile de interacţiuni) nu au doar o
comportare ondulatorie. Ele sunt şi discrete. Fiecărei interacţiuni îi
corespunde un anumit corpuscul care o mediază, o particulă pe care o putem
considera ca fiind „cel mai mic pachet de forţă”,[3] manifestarea ca atare a
interacţiunilor fiind descrisă drept un schimb de particule sau de astfel de
„pachete“ de energie.
Materia, în forma
substanţei ce poate fi atinsă şi cântărită şi în forma câmpurilor, ţine până la
urmă, aşa cum am văzut, de distribuţia constituenţilor fundamentali
(Bose-Einstein şi Fermi-Dirac), care este dată de spinul particulelor, de
împărţirea lor în fermioni şi bosoni. Pe de altă parte, structura duală,
undă-corpuscul, dezvăluie, într-un fel, „textura“ realităţii fizice ca fiind
deopotrivă energetică şi discretă, de natură cuantică, „făcută“ din pacheţele
mici de energie. În plus, într-o accepţiune mai largă, relativitatea restrânsă
arată că întreaga materie este de fapt energie. [Aceasta înseamnă, de exemplu,
că atunci când se deplasează cu viteze din ce în ce mai mari, masa unei
particule creşte. Însă nu pentru că se înmulţesc constituenţii ei, ci pentru că
energia ei de mişcare este din ce în ce mai mare.]
Unde ajungem până la urmă? La
întrebarea privind suportul ultim al lucrurilor, fizica dă aceste răspunsuri,
care reflectă proprietăţile constituenţilor materiei din Univers, structura
forţelor care mişcă lumea, proprietăţile spaţiului şi timpului. Întreg
edificiul materiei, aflat la îndemâna simţurilor, este alcătuit din componente
tot mai mici, cu o comportare ondulatorie. Aşadar, în ultimă instanţă, în
abisul materiei nu găsim ceva solid şi fragmentabil de felul substanţei cu care
ne-am obişnuit, care să poată fi atins, secţionat şi porţionat care să fie
împărţit în „bucăţi” de material. Găsim entităţi energetice tot mai mici, cu o
comportare care vădeşte caracterul lor ondulatoriu, şi forţe care le fixează pe
acelea într-o anumită structură, iar în rest vid cuantic. Ceea ce noi percepem
a fi substanţă consistentă şi impenetrabilă are, la nivel cuantic,
caracteristicile unui câmp. Pe de altă parte, câmpurile, pe care noi le
percepem ca fiind penetrabile şi lipsite de consistenţă, au şi ele o structură
corpusculară. Materia este aşadar, pentru fizicieni, o ţesătură de energii,
având o structură stranie, duală, şi undă, şi corpuscul, care scapă oricărei
precizări exhaustive. Încercând o cuprindere a acestor rezultate, s-ar putea
spune că, în ultimă instanţă, toate cele pe care le avem la îndemâna simţurilor
sunt, potrivit descrierilor fizicii, forme diverse de energie, o ţesătură
energetică. Lumea fizică este, de fapt, o mare de energie.
De ce am amintit
toate acestea aici? Faptul că materia este energie poate fi înţeles ca o punte
deschisă de ştiinţe către depăşirea reperelor strâmte indicate de simţuri. Din
perspectivă teologică, aceste dovezi ale fizicii pot sugera că lumea nu trebuie
judecată doar prin prisma trupului. Nu trebuie să credem doar ceea ce simţurile
pot verifica în mod comun. Faptul arătat de fizică, anume că materia, trupul
omului, lucrurile şi întreaga lume sensibilă sunt o ţesătură de energii,
sugerează că o reprezentare corectă a realităţii sensibile trebuie să
depăşească pragul simţurilor. Unde nu vedem nimic, acolo sunt miliarde de
particule, iar ceea ce ni se pare a fi consistent şi impenetrabil nu este
întocmai aşa.
Anticipăm printr-o
formulare scurtă că din perspectivă teologică, fizica dezvăluie materia ca
energie, având constituţie duală, diferită de tot ceea ce poate cuprinde
orizontul experienţei noastre, este deosebit de semnificativ. Părintele Dumitru
Stăniloae crede că, în acest fel, materia poate fi mai uşor înţeleasă ca fiind
mediul în care se manifestă lucrarea lui Hristos, pentru că esenţa ei, aşa cum
a descoperit-o fizica modernă, este energetică[4]. Raţiunea omului, limitată
adesea la dovezile strânse prin simţuri, poate înţelege mai uşor că lumea şi
trupul pot recepta energiile curăţitoare ale harului, pot resimţi lucrarea lui
Dumnezeu. Fizica dezvăluie materia-energie a lumii ca având putinţa de a fi
pătrunsă de lucrarea lui Dumnezeu şi că natura poate fi transfigurată prin
Duhul Sfânt.
[1] B. Greene, Universul
elegant, p. 24.
[2] În 2003, potrivit unor estimări, 90% din masa
protonilor era considerată ca fiind dată de energia de mişcare a quarcurilor,
10 % corespunzând constituenţilor propriuzis (cf. Frank Wilczek, „In search of symmetry lost”,
în: Nature, 433 (20 ian. 2003), p. 243 [disponibil în:
DOI:10.1038/nature03281]). Recent, în cadrul experimentelor de la LHC (CERN),
s-a descoperit o nouă particulă care indică
faptul că masele cuarcilor apar din interacțiunile cu câmpul Higgs. Constatăm
iarăși, dar de data aceasta după parcurgerea unui drum diferit, că masa este
rezultatul unor interacțiuni ce are ca protagoniști factori de natură
energetică – cuarcii și câmpul Higgs. Particulele, prin interacțiunea cu câmpul
Higgs, dobândesc o anumită “grosime”, care le
face să se miște mai încet, încât această ”rezistență la înaintare” cauzată de
interacțiunea cuarcilor cu câmpul Higgs este, în ultimă instanță, ceea ce numim
și înțelegem ca fiind masa particulelor. Mai mult decât atât, masa despre care
se face vorbire aici, e apreciată ca reprezentând doar 1% din întreaga masă a
protonilor și neutronilor. Să ne amintim că în cazul hidrogenului, de exemplu,
nucleul contribuie cu 99,99% la masa atomului. Așadar, un procent din masa
protonului și neutronului care formează nucleul atomic e pusă pe seama
interacțiunii dintre cuarci și câmpul Higgs. Restul rămas, 99% din masa
componentelor nucleului – indiferent despre ce atom este vorba - provine din
energia transportată de gluonii (fără masă), gluoni care se deplasează de la un
cuarc la altul, asigurând legătura dintre ei (cf. Jim Baggott, Higs: inventarea și descoperirea “particulei
lui Dumnezeu”, traducere din engleză și
postfață de Irinel Caprini, Editura Humanitas, București, p. 208). În modelul Standard, așadar, ”noțiunea de masă, ca proprietate
intrinsecă sau măsură a cantității de substanță, a dispărut. Masa este în
schimb construită în întregime din energia interacțiunilor care au loc între
câmpurile cuantice elementare ale particulelor lor” (ibidem, p. 208). În fine, într-o altă lectură, simbolică de data
aceasta, în aceste constatări pe care le face fizica adâncurilor s-ar putea
întrevedea o anumită condiţie valabilă pentru întreaga lume creată. Este cunoscut
faptul că fizica descrie în mod obişnuit timpul în strânsă legătură cu
mişcarea. De aceea, mişcarea, prezentă în interiorul protonului şi neutronului,
constituienţi ai atomului şi lucrurilor din categoria substanţei, sugerează că
temporalitatea e întreţesută intim în chiar structurile fundamentale ale
materiei. Neîncetata mişcare prezentă în interiorul constituienţilor atomului,
şi desigur permanenta vibraţie a undelor – oricare ar fi acestea – ar putea fi
văzute, într-o perspectiva simbolică, drept indicii ale temporalităţii ce
caracterizează strcturile fundamentale ale materiei şi universului întreg.
[3] F. Wilczec, „In search of
symmetry lost”, p. 243.
[4] Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia
dogmatică ortodoxă, vol. 2, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2007, p. 15.
luni, 27 iulie 2015
CARBONUL MIRACULOS
(fragment din LUMINA CELUI NEVAZUT. O privire teologică în raţionalitatea Creaţiei şi teoriile ştiinţifice recente despre Univers, 2 volume, 950 p., Capitolul 6, lucrare în curs de apariție în colecția Știință, Filosofie, Teologie - Dialog pentru cunoaștere, colecție coeditată de Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Ed. Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și Ed. Universității din București)
În fine, carbonul se poate asocia cu mare uşurinţă în formarea compuşilor organici. O sumedenie de astfel de compuşi ai carbonului există deja în natură, iar o altă listă foarte lungă de compuşi a fost obţinută, prin sintetiză, în laboratoare, pe baza capacităţilor lui inepuizabile de asociere. Chimiştii cunosc deja peste 10 milioane de compuşi la care participă carbonul.[3]
Un element esenţial, nu doar pe Terra, ci în
întreg Universul, este carbonul. El se găseşte în Soare şi în cea mai mare
parte a stelelor, în comete şi în meteoriţi, în atmosfera terestră, în sol, în
apele oceanelor, dar şi în organismele vii şi, desigur, în corpul uman.
Să le luăm pe rând. În
stele, prezenţa carbonului s-a dovedit a fi esenţială, de exemplu în reacţiile
nucleare: fără carbon, Soarele ar fi o stea rece. Pe Pământ, carbonul se
găseşte în cantităţi foarte mari, în solul terestru, în atmosferă şi, într-o diversitate
copleşitoare de compuşi, în substanţele organice şi în organismele vii. În aer,
carbonul, în forma dioxidului de carbon, are un rol extraordinar în mecanismele
complexe ale biosferei, în întreţinerea condiţiilor favorabile vieţii, mai ales
prin regularizarea temperaturii. Practic, temperatura terestră este stabilizată
prin intermediul dioxidului de carbon, situându-se într-un interval cu câteva
zeci de grade peste valoarea care ar exista în lipsa lui.[1] În solul terestru carbonul se
regăseşte, de exemplu, în forma carbonatului de calciu în roci, dar şi în
hidrocarburi, în petrol, în minereu sau în gazele naturale, participând decisiv
şi în procesele din interiorul vulcanilor. Pe de altă parte, carbonul este
considerat pe bună dreptate unul dintre cei mai importanţi constituenţi ai
organismelor vii, având, de exemplu, o contribuţie majoră în respiraţia
celulelor. În corpul uman, atomii de carbon sunt, după hidrogen şi oxigen, cei
mai numeroşi (10,7 %). Concentraţia de carbon în orice organism viu, indiferent
dacă face parte din regnul vegetal sau animal, este mai mare decât în orice alt
material existent în stare naturală, exceptând diamantul şi grafitul.[2]
Carbonul joaca un rol esential in intreaga lume vie. |
În fine, carbonul se poate asocia cu mare uşurinţă în formarea compuşilor organici. O sumedenie de astfel de compuşi ai carbonului există deja în natură, iar o altă listă foarte lungă de compuşi a fost obţinută, prin sintetiză, în laboratoare, pe baza capacităţilor lui inepuizabile de asociere. Chimiştii cunosc deja peste 10 milioane de compuşi la care participă carbonul.[3]
Aşadar, structurile şi
procesele la care participă carbonul sunt diverse, prezente peste tot, în viaţa
celulelor şi în reacţiile nucleare din stele, în atmosfera terestră şi în
procesele vulcanice, în corpul uman şi în dezvoltarea civilizaţiei (prin
hidrocarburi, de exemplu). Acestea nu sunt decât exemplificări sumare a ceea ce
fizicienii, chimiştii şi biologii ştiu foarte temeinic: Universul, Pământul şi
viaţa, aşa cum sunt ele cunoscute astăzi, ar fi fost imposibile fără existenţa
carbonului.
Felul acesta spectaculos în
care un simplu element chimic, cu rudele lui apropiate, izotopii (nuclee
minuscule care au şase protoni, înconjurate de câţiva electroni), se dovedește
atât de preţios pentru întreg Universul, pentru Pământ şi pentru viaţa noastră,
este cu siguranţă remarcabil. Mai mult însă, „biografia“ spectaculoasă a
acestui element chimic nu se opreşte aici. Miracolul existenţei carbonului nu
stă doar în ceea ce s-a spus până acum. Surpriza cea mai mare pentru
astrofizicieni a fost aceea că el există totuşi în Univers, într-o cantitate
atât de mare! Aceasta pentru că, potrivit datelor experimentale, cunoscute şi
verificate deja de mai multă vreme, existenţa carbonului se leagă de o serie de
coincidenţe cu totul remarcabile.
Rezonanța Hoyle
Aşa cum s-a spus, în
Universul timpuriu au fost prezente, din abundenţă, elemente uşoare, hidrogen
şi heliu. Formarea elementelor mai grele, printre care şi carbonul, a fost
posibilă doar prin fuziunea acestor nuclee uşoare. Modelul care descrie acest
proces (nucleosinteză) este în acord foarte strâns cu datele experimentale şi
cu observaţiile de până acum. [Măsurătorile arată, de exemplu, că elementele
existente în Universul observabil – hidrogenul, heliul, dar şi carbonul şi
celelalte – au ponderi foarte apropiate de cele estimate de model.]
Potrivit acestei descrieri,
primele arderi stelare sunt întreţinute de hidrogen. Teoria arată, experimentele
şi observaţiile o confirmă: rezultatul arderii nucleare a hidrogenului este
heliul. În stelele masive, etapa arderii nucleare a hidrogenului se continuă cu
arderea heliului, care are ca rezultat carbonul-12, şi formarea succesivă de
oxigen-16, neon-20, magneziu-24, silicon-28, sulf-32 şi argon-36.[4]
Nucleul atomilor de carbon
are şase protoni. Potrivit nucleosintezei, un astfel de nucleu nu poate fi
obţinut decât prin lipirea mai multor nuclee uşoare. Mai exact, el poate fi
obţinut prin fuziunea a trei nuclee de heliu-4, cel mai abundent izotop al
heliului, având 2 protoni în nucleu.[5] Aici începe povestea spectaculoasă a
nucleului de carbon-12. Dacă, teoretic, el se poate obţine prin lipirea a trei
nuclee de heliu, calculele arată că o astfel de coliziune este foarte rară,
chiar şi în interiorul stelelor gigantice. Cantitatea considerabilă de carbon
existentă în natură şi prezenţa lui în Univers într-o astfel de pondere nu pot
fi explicate doar prin această coliziune foarte puţin probabilă, în care trei
nuclee să se lovească simultan.
Faptul că a fost posibilă
formarea unei cantităţi atât de mari de carbon în Univers înseamnă că el s-a
format şi altfel. Însă fizica particulelor arată că nu sunt prea multe variante
de formare a nucleelor de carbon. De fapt, mai este una singură: să se
ciocnească trei nuclee de heliu, însă nu deodată, ci pe rând. Să se lege, mai
întâi, două dintre ele, heliu-4 cu heliu-4, iar particula rezultată din lipirea
lor, adică beriliul-8, să se ciocnească cu un al treilea nucleu de heliu-4. În
acest punct, însă, se întâmplă un fenomen remarcabil.
În general, experimentele au
arătat că durata de viaţă a unei particule care se naşte din ciocnirea altora
este cam de acelaşi ordin cu timpul cât a durat fuziunea care i-a dat naştere.
Această regulă, însă, nu se aplică şi în cazul fuziunii nucleelor de heliu-4.
Beriliul-8, rezultat din lipirea a două nuclee de heliu-4, este anormal de
stabil (10-17 s).
El trăieşte de aproape 10 000 de ori mai mult decât timpul cât durează fuziunea
nucleelor care îl formează (adică 10-21 s)! Iar semnificativ pentru discuţia
de aici, „viaţa lungă“ a beriliului-8 şi stabilitatea mare a nucleului de
heliu-4 sunt tocmai cele care cresc şansele ca aceste două elemente să se
ciocnească şi să formeze nucleul de carbon.
Dar condiţiile excepţionale
nu s-au terminat încă. Simpla ciocnire dintre beriliu-8 şi nucleul de heliu nu
ar trebui neapărat să dea naştere nucleului de carbon. În realitate, există un
dezechilibru între masa nucleului de carbon şi cea pe care o fac împreună cele
două, beriliu-8 şi heliu-4, care îl constituie. Prin urmare, formarea
carbonului nu ar trebui să rezulte din simpla lor alipire. Fred Hoyle
(1915-2001), unul dintre cei mai mari astrofizicieni ai secolului trecut, a
încercat să rezolve acest mister. Ce explicaţie a găsit Hoyle pentru acest fapt?
Pentru a rezuma răspunsul
lui, trebuie spus mai întâi că nucleul unui atom poate exista în mai multe
stări energetice. Anterior am văzut că atomul poate avea mai multe stări
energetice, după cum electronii lui (excitaţi sau nu) sunt situaţi pe diferiţi
orbitali. Întrucât nucleul atomului este alcătuit şi el din protoni şi
neutroni, se poate imagina că şi aceştia se pot situa pe diferite niveluri de
energie. Pe de altă parte, la vremea când Hoyle încerca dezlegarea acestui
mister, echivalenţa dintre energie şi masă,
stabilită de relativitatea restrânsă a lui Einstein, era deja de notorietate.
Rezultatul lui Einstein, însă, se poate traduce şi prin aceea că diferitele
stări energetice ale unui nucleu i-ar putea modifica sensibil masa. Cu alte
cuvinte, plecând de la faptul că fragmentele ce alcătuiesc nucleul (protonii şi
neutronii) nu sunt aşezate doar într-un singur fel, Hoyle a fost convins că
trebuie să existe o anumită configuraţie, o formă excitată a nucleului de
carbon care să corespundă exact rezultatului lipirii dintre beriliu-8 şi
heliu-4.[6] În acest fel, diferenţa semnificativă
dintre masele lor, menţionată adineaori, nu ar mai fi fost un impediment în
procesul formării nucleului de carbon. Fred Hoyle a reuşit să dovedească
existenţa unei astfel de stări energetice a nucleului de carbon! Nivelul de
energie prezis prin calcule s-a dovedit a fi real (7,65 MeV), fiind într-adevăr
situat imediat deasupra nivelului de energie al celor două
nuclee (beriliul-8 şi heliul-4) care dau – prin fuziune – nucleul de carbon!
În rezumat şi evitând alte
menţiuni de ordin tehnic, care ar putea îngreuna lectura, avem de-a face cu o
situaţie paradoxală. Dacă ar fi să oprim descrierea formării carbonului la
aceste două situaţii foarte rare, nu am avea nicio altă explicaţie pentru
cantitatea semnificativă de carbon din Univers, decât dacă acceptăm că legile
fizice sunt, într-un fel, chiar favorabile apariţiei lui. Temperatura şi
presiunea din interiorul stelelor fac posibil ca cele două nuclee să
dobândească energie termică, permiţând ciocnirea lor. Lovirea nucleelor de
heliu şi beriliu, în interiorul fierbinte al aştrilor, le leagă însă într-o
stare care se află în imediata vecinătate a stării energetice a noului nucleu stabil,
cel de carbon-12. Calculele arată că, în situaţia unei reduceri cu 1 % a
nivelului energetic al carbonului, producţia de carbon din arderile stelelor se
reduce de 250 de ori[7]. [Coincidenţa aceasta
remarcabilă este denumită rezonanţă
Hoyle.]
Şansele apariţiei carbonului
stau, aşadar, în unele dintre caracteristicile particulelor înseşi. Se pare că
structurile cele mai intime ale materiei sunt făcute în aşa fel încât să
permită existenţa acestui element. În mod spectaculos, heliul, beriliul şi
carbonul au o astfel de proprietate comună. Cele două nuclee de heliu
sintetizate în beriliu „amână“ dezintegrarea compusului lor pentru foarte scurt
timp, manifestând, dacă se poate spune aşa, o anumită „afinitate“ pentru
sinteza cu încă un nucleu de heliu. Rezonanţa
Hoyle a primit o strălucită
confirmare experimentală.[8] Dacă această trăsătură specială
(rezonanţă) ar fi fost absentă, carbonul nu ar fi existat din abundenţă, aşa
cum se întâmplă în Universul actual, ci într-o cantitate infimă.[9]
Calibrări fine pentru
existența Carbonului
Însă situaţia excepţională a
carbonului nu se încheie aici. Nu doar „naşterea“ lui reclamă proprietăţi cu
totul deosebite. Odată sintetizat, nucleul de carbon-12 ar putea întâlni un alt
nucleu de heliu-4, dând naştere oxigenului. Dacă şi în acest caz ar fi fost
îndeplinite condiţiile unei rezonanţe, practic toată producţia de carbon ar fi
fost consumată instantaneu în formarea de oxigen-16![10] În acest caz, în Univers nu ar mai fi
existat carbon decât într-o cantitate nesemnificativă! Or, în mod cu totul
remarcabil, condiţiile pentru cea de-a doua rezonanţă nu mai sunt îndeplinite.
Legile nucleare nu au favorizat consumul carbonului în oxigen. Dimpotrivă,
mecanismele nucleare încetinesc sensibil formarea oxigenului, încât ponderea
celor două elemente, oxigenul şi carbonul, în Univers este comparabilă.
Aşadar, longevitatea
neobişnuită a beriliului, existenţa nivelului de rezonanţă Hoyle, între
fuziunea beriliu-heliu şi nucleul de carbon-12, dar şi absenţa unui nivel de
rezonanţă avantajos pentru oxigen-16 corespund toate, într-un mod remarcabil.[11] În acest fel, se dovedeşte, de fapt,
modul cum niveleurile de energie ale particulelor fundamentale, mecanismele
reacţiilor nucleare la care ele participă şi duratele lor de viaţă influenţează
fiecare în parte şi toate la un loc, printr-o ţesătură complexă de fenomene din
abisul materiei, configuraţia întregului Univers. Fizica particulelor a
verificat aceste procese nucleare. Ponderile carbonului şi oxigenului au fost decise
la nivelul acestor mecanisme nucleare.
Fred Hoyle a comentat
descoperirea sa privind corespondenţa nivelurilor de energie în nucleele de
carbon şi oxigen, fără de care existenţa vieţii şi a omului nu ar fi fost
posibilă: „Nu cred că vreun savant care a văzut evidenţa n-ar reuşi să scoată
concluzia că legile fizicii nucleare au fost proiectate în mod deliberat cu
gândul la consecinţele pe care le produc înlăuntrul stelelor. Dacă acesta este
cazul, atunci orice ciudăţenii aparent întâmplătoare au devenit parte a unei
scheme profunde”.[12]
Până la urmă, dacă s-ar
estima probabilitatea apariţiei unui Univers care să conţină carbon,
introducând, la întâmplare, în teoriile cu care operează astăzi fizica
particulelor elementare şi cosmologia, diverse valori ale constantelor
fundamentale, rezultatul ar fi extraordinar de mic. Şansa pentru apariţia unui
Univers care să conţină carbon este mai mică decât raportul dintre unu şi un
număr egal cu 10 ridicat la puterea 220![13]
Note
[1] J.E. Lovelock,
Gaia: A New Look at Life on Earth, apud J.D. Barrow şi F.J. Tipler, Principiul antropic cosmologic, p. 608.
[2] De exemplu, într-o porţiune din trunchiul unui copac, în
greutate de 1 kg, se găsesc aproximativ 230 g de carbon. Însă într-o cantitate
similară de materie stelară se găsesc doar 3 grame de carbon: 1,8 g se găsesc
în crustă şi doar 0,018 în apă! Cf. M. Winter,
WebElements. Periodical Table, adresa citată.
[3] Robert V. Wolke,
„Carbon”, în: K. Lee Lerner şi
Brenda Wilmoth Lerner (ed.), The
Gale Encyclopedia of Science, vol. 1, ed. a III-a, Thomson Gale, Farmington
Hills, MI, 2004, p. 715.
[4] Cf. P.
Moore (ed.), Philip’s Astronomy
Encyclopedia, p. 287 [„nucleosynthesis”, ad voc.].
[5] Heliul-4 este, la rândul său, rezultatul sintezei a două
nuclee de heliu-3, care se obţin, fiecare dintre ele, prin sinteza a două
nuclee de hidrogen.
[6] Simon Singh,
Big Bang. Originea Universului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, pp.
347-349 [pentru o prezentare a contextului acestei descoperiri, precum şi
numeroase alte detalii, v. pp. 339-350].
[7] H. Oberhummer
et al., „Alpha clustering and the stellar nucleosynthesis of carbon“,
în: Zeitschrift für Physik A: Hadrons and Nuclei, 349 (1994), nr. 3-4,
pp. 241-242.
[8] Cf. Morris Engelson, The Heavenly Time Machine. Essays on Science
and Tora, Joint Management Strategy (JMSC), Portland, OR, 2001, pp. 69-72
[disponibilă online: http://www.pcez.com/~jmsc/bible-torah-sciencelink.html].
[9] P.W. Atkins,
Regatul periodic. O călătorie pe tărâmul elementelor chimice, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 86.
[10] J.D. Barrow
şi F.J. Tipler, Principiul
antropic cosmologic, p. 296. În realitate însă, trecerea nucleului de
carbon în oxigen-18, prin coliziunea cu un alt nucleu de heliu-4, are o rată
mult mai scăzută, ce permite proceselor de „producţie“ a nucleelor de carbon şi
a celor de oxigen să conducă la proporţii comparabile.
[11] J.D. Barrow şi F.J. Tipler, Principiul antropic cosmologic, p. 297.
[12] John D. Barrow,
Despre imposibilitate. Limitele ştiinţei şi ştiinţa limitelor, Ed.
Tehnică, Bucureşti, 1999, p. 121.
[13] L. Smolin, Spaţiu,
Timp, Univers…, p. 241. Numărul este imens, având în vedere că totalitatea
atomilor din Universul observabil este estimată în jurul valorii de 1080.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Argument
Acest blog este destinat tuturor celor interesati sau care doresc sa exprime opinii cu privire la dialogul dintre religie, filosofie si stiinta.