PROPRIETĂȚI CONTRAINTUITIVE ALE MATERIEI

(fragment din lucrarea LUMINA CELUI NEVAZUT. O privire teologică în raţionalitatea Creaţiei şi teoriile ştiinţifice recente despre Univers, 2 volume, 950 p. Capitolul 2)
 
 (Lucrarea este în curs de apariție în colecția Știință, Filosofie, Teologie - Dialog pentru cunoaștere, colecție coeditată de Editura Basilica a Patriarhiei Române, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și Editura Universității din București)

Diversitatea elementelor chimice

Caracteristicile fizice şi chimice ale unei mostre de materie provin din proprietăţile constituenţilor ei. Într-un solid, de exemplu, atomul rămâne „imobilizat“ datorită forţelor de natură electromagnetică care îl ţin fixat într-un anumit loc. Consistenţa şi rezistenţa materiei la diferite solicitări se datorează, în bună măsură, şi acestei „texturi electromagnetice“ existente între atomi. Pe de altă parte, lucrurile din lume cu o structură moleculară similară au aspect şi proprietăţi identice, câtă vreme condiţiile sunt similare, pentru că atomii care le compun au structură identică şi respectă aceleaşi „prescripţii“ – să le spunem aşa –, provenite de la „vecinii“ lor.

În intenţia de a prezenta felul în care legăturile determinate de sarcina electrică contribuie la diversitatea materialelor, texturilor şi substanţelor, încercăm o exemplificare cât se poate de simplă. Folosim pentru aceasta câteva analogii, poate neaşteptate. Situaţia de la care ar trebui să înceapă prezentarea „comportamentului“ atomilor este starea de echilibru a sarcinii (sau neutralitate, când numărul de protoni din nucleu este egal cu numărul de electroni din norul electronic). Starea aceasta înseamnă de fapt că atomul „are tot ceea ce îşi doreşte“. El nu prezintă „intenţii“ (sau „motive“) de asociere. Însă echilibrul acesta poate să dispară uşor, odată cu creşterea temperaturii, a presiunii etc[1].

Părăsind atomul, electronii iau cu ei propria sarcină negativă şi, în acest fel, echilibrul atomului este perturbat. La fel se întâmplă şi în cazul în care un electron liber se „stabileşte“ pe orbitalul unui atom neutru electric. Sarcina negativă din atom va avea acum un contribuabil în plus, adică atomul îşi va pierde starea de echilibru. Atomul (ion, sau atom ionizat) va fi „interesat“ acum să-şi găsească un „asociat“, urmărind, după caz, soluţii concrete la situaţia sa de dezechilibru. El va căuta să îşi procure de la „asociat“ ceea ce îi lipseşte (electroni), sau, dimpotrivă, va căuta „să scape“ de ei, dacă are mai mulţi electroni decât îi sunt necesari pentru asigurarea neutralităţii. Cu cât „lipsurile“ sunt mai mari (sau, din contra, „surplusul“ de electroni este mai mare, ambele cazuri raportate la starea de neutralitate electrică iniţială), cu atât mai mult atomul va fi „presat“ să se asocieze cu partenerii care îi pot satisface, chiar şi în parte, „doleanţele“. Cu alte cuvinte, dacă nevoile sunt mari, pretenţiile scad semnificativ. Desigur, dacă va avea de „ales“, va „opta“ pentru asocierea cu cel care va „rezolva“ cât mai multe dintre problemele (electronii) lui. În plus, „alianţele“ dintre atomi (moleculele) sunt cu atât mai stabile cu cât ele reuşesc să soluţioneze mai bine lipsa sau surplusul de electroni pe care le înregistrează atomii participanţi. În fine, dacă necesarul de electroni este acoperit, atomul nu mai este dispus la alianţe, fiind deosebit de stabil.

Acesta este, pe scurt, mecanismul prin care se formează legăturile moleculare. În esenţă, întreaga dinamică de ordin chimic a materiei este posibilă doar pentru că, la nivelul atomic, este posibil un fragil (dez)echilibru al sarcinii electrice şi pentru că atomii au capacitatea de a „poseda“, „păstra“ şi „recupera“ electroni, pentru (re)dobândirea stării de echilibru. Doar în acest fel sunt posibile combinaţiile între substanţe.
 

Foto: Atomi de siliciu dispusi pe o suprafata

inregistrati prin microscopie electronica cu efect de tunelare (STM).

 

Când unul sau mai mulţi atomi ai unui element (să considerăm de pildă doi atomi de hidrogen) se asociază cu unul sau mai mulţi atomi ai altui element (să spunem un atom de oxigen), rezultatul va fi o moleculă dintr-o nouă substanţă (în cazul acestui exemplu, apa – H₂O), cu proprietăţi şi caracteristici cu totul diferite. Oxigenul şi hidrogenul molecular (H₂) sunt două dintre substanţele care au o combustie extrem de violentă, fiind folosite pentru propulsia vehiculelor spaţiale. Totuşi, combinaţia moleculelor de hidrogen şi oxigen formează, aşa cum am văzut, apa, utilizată, în mod comun, tocmai în stingerea incendiilor! Iată alt exemplu: clorul (Cl) este un gaz otrăvitor, chiar letal[2]. De asemenea, sodiul (Na) este un metal coroziv, care arde în contact cu apa. În doze neadecvate, ambele sunt dăunătoare vieţii. În combinaţie însă, aceste două substanţe nocive formează sarea de bucătărie (clorura de natriu – NaCl), ingredient nelipsit din alimentaţia zilnică.

Faptul că substanţele chimice se pot combina asigură impresionanta diversitate chimică a lumii, făcând posibilă întreaga varietate a texturilor, formelor şi culorilor naturale. Duritatea rocilor scoarţei terestre, transparenţa apei, moleculele ce alcătuiesc celulele unui ţesut din scoarţa unui copac sau cel al unei frunze verzi, ADN-ul, sângele, substanţele cu rol specializat în funcţionarea ţesuturilor şi organelor corpului uman etc., toate sunt rezultatul asocierii mai multor atomi în molecule şi în macromolecule. Lanţurile de macromolecule formează aminoacizii, a căror combinaţie dă naştere proteinelor, substanţe fundamentale în procesele sistemelor vii. Acizii nucleici şi proteinele determină structura şi funcţiile organismelor vii, prin intermediul ARN şi ADN.

Capacitatea acestor mici constituenţi ai materiei (protonii, neutronii şi electronii) de a participa la alcătuirea unor structuri atât de complexe este extraordinară! Lumea chimiei, cu cele peste o sută de elemente cuprinse în tabelul lui Mendeleev, se dovedeşte suficientă pentru construirea unui Univers cu o diversitate covârşitoare de substanţe pe care le regăsim astăzi în gaze, în roci, în sol, în milioanele de specii vii, în corpurile cereşti şi în toate materialele şi texturile produse prin intermediul tehnologiilor.

Din perspectivă teologică, se poate spune că materia este „pregătită“ deja pentru demersul creativ al omului: milioane de texturi, substanţe compuse, produse farmaceutice, materiale de construcţii, întreaga civilizaţie umană se sprijină pe chimia extraordinară a celor zece duzini de atomi pe care îi avem la dispoziţie în lumea în care trăim. Este semnificativ faptul că, indiferent ce ştiinţă şi tehnologie am avea la dispoziţie, ne-ar fi imposibil să reproducem în laborator diversitatea resurselor chimice ale Pământului. Este drept că omul a produs o altă diversitate, cea de texturi şi materiale, însă chimia ne invită la onestitate: toate câte vedem şi tot ceea ce construim se bazează exclusiv pe capacitatea uimitoare a ceva mai mult de 100 de tipuri de atomi de a se lega între ei, pe care i-am găsit, din abundenţă, în atmosferă şi în solul terestru.

Atomii sunt cei ce au deja proprietăţi care permit combinaţii şi compuşi, iar civilizaţia s-a clădit pe aceste mecanisme simple. Putem manipula atomii, însă îi găsim deja în lume, îi avem deja la dispoziţie, gata să se asocieze. Din perspectivă teologică, omul se naşte într-o lume care nu are toate potenţialităţile consumate, în care el poate dispune în mod novator de Creaţie, având la dispoziţie resurse potrivite puterilor sale creatoare şi un loc privilegiat în ea.

Dar, din ordinea existentă în lumea atomilor, se poate vedea şi faptul că viaţa „construită“ cu ajutorul lor nu este „ruptă din decor“, nu apare brusc, într-o lume străină şi fără nicio legătură cu ea. Desigur, atomii nu sunt vii, însă proprietăţile lor extraordinare permit realizarea unor structuri complexe şi stabile, capabile să îndeplinească funcţiile multiple ale vieţii, încât lanţurile de atomi şi molecule pot fi suportul ei fizic şi chimic.[3] În capitolele ce urmează vom vedea că, din perspectivă teologică, toate acestea arată că raţionalitatea lumii, fără a demonstra cu rigurozitate, sugerează parcă un plan, iar viaţa nu este nicidecum întâmplătoare, ci corespunde acestui plan al lui Dumnezeu. Viaţa poate fi „întrezărită“, într-un fel, chiar din proprietăţile acestor constituenţi elementari. Complexitatea materiei destinate să primească în ea darul vieţii pare a fi „pregătită“ la scările cele mai mai de jos, la nivelul celor mai mici constituenţi, în ţesătura cea mai simplă a legăturilor dintre particulele lumii fizice. Regulile simple şi precise ale atomilor fac posibilă existenţa moleculelor, permiţând materiei să „poarte“ în ea viaţa. Aici, la acest nivel, o abordare simbolică întrevede deja potenţialul atomilor de participare la un „proiect“ mult mai mare şi mai complex decât ei.

În fine, misterul vieţii este chiar mai mare decât apare la prima vedere. Dorind să-l explice în totalitate într-un mod reducţionist, mulţi cercetători au căutat şi caută încă scenarii în care combinaţii de substanţe organice şi anumiţi factori fizici bine aleşi ar putea produce forme primitive de ordine sau viaţă. S-ar putea crede că un astfel de procedeu ar putea reprezenta un pas înainte spre dovedirea faptului că viaţa a apărut fără contribuţia vreunei raţiuni superioare, într-o simplă conjunctură favorabilă.

Pe de o parte, ştiinţele complexităţii pomenite în capitolul anterior arată că atomii şi structurile cele mai simple ale materiei „manifestă“ tendinţe remarcabile de auto-organizare, în situaţii care rămân impredictibile! Într-un anumit fel, acest „comportament“ auto-organizator dezvăluie că materia e „pregătită“ pentru a asigura suportul complex necesar vieţii, arătând că şi legile fizice ale microcosmosului, şi cele ale macrocosmosului nu par să fie întâmplătoare: „Universul nostru nu e unul care să permită cu greu apariţia fiinţelor vii şi înzestrate cu gândire. Dimpotrivă, natura se abate de la calea sa pentru a face posibile asemenea apariţii foarte importante“.[4]

Pe de altă parte însă, viaţa se dovedeşte a fi mai mult decât o sumă de procese chimice. În orice celulă, complexitatea proceselor biochimice este foarte mare. În ea se găsesc mai mult de 10 000 de tipuri de molecule, în fiecare secundă producându-se mai multe mii de procese. Capacitatea celulei de a păstra echilibrul (homeostazic) în condiţiile unui mediu de viaţă dinamic este impresionantă. Însă în fiecare organ sau ţesut viu, în fiecare specie de plantă sau de animal care se adaptează mediului de viaţă şi foloseşte celorlalte specii cu care împarte ecosistemul, opera vie se descoperă a fi tot mai complexă şi mai miraculoasă. În particular, în corpul uman sunt mai mult de 60 000 de miliarde de celule, ce alcătuiesc întreaga ţesătură a organelor. În faţa acestei „eleganţe“ a vieţii şi a complexităţii consecinţelor ei, „lumea ştiinţei recunoaşte că este dificil de acceptat că totul s-ar rezuma la chimie...”.[5]

În felul acesta, în demersul reducţionist al ştiinţei de explicitare a vieţii, mai înainte de descoperirea unei explicaţii care să se sprijine doar pe legile fizicii, se ivesc, de fapt, alte mistere: o materie extraordinară, admirabil potrivită pentru un plan măreţ precum cel al vieţii, dar şi viaţa însăşi, a cărei esenţă pare, într-un fel tot mai evident, că nu provine din simpla suprapunere a unor procese biochimice.

Note

---

[1] Trecerea atomilor de la starea de echilibru la starea de ionizare este posibilă prin intermediul unei energii minime. Energia primită de un atom, sub forma unei radiaţii luminoase, de exemplu, este „absorbită“ de electronii aflaţi pe straturile cele mai îndepărtate de nucleu. Dacă energia este suficient de mare, ea va determina nu doar saltul electronilor pe un alt strat, ci, în anumite cazuri, chiar expulzarea lor din atom. „Lipsit“ de „o porţie“ de sarcină negativă, atomul din acest ultim caz trece într-o stare nouă (atom ionizat). El devine „interesat“ să formeze legături cu alţi atomi (electrofil), pentru că, în acest fel, îşi poate rezolva dezechilibrul electronic („completarea“ necesarului de electroni sau, în cazul opus, „debarasarea“ de surplus).

[2] Clorul a fost folosit chiar ca armă chimică în Primul Război Mondial.

[3] De exemplu, hemoglobina, cu rol determinant în transportul de oxigen în sânge, reprezintă un complex alcătuit din 9500 de atomi, dintre care 4500 de hidrogen şi 2500 de carbon. Deşi, la prima vedere, structura ei pare un adevărat haos, o analiză atentă poate dezvălui numeroase subunităţi cu funcţii foarte precise (cf. Roald Hoffman, „Farmecul moleculei”, în: Geo, febr. 2009, p. 24).

[4] John F. Haught, Ştiinţă şi religie, de la conflict la dialog, trad. M. Stavinschi, Ed. XXI: Eonul Dogmatic, Bucureşti, 2002, p. 215.

[5] Harry Y. McSween Jr., Partitură pentru Terra, trad. L.-M. Ene, Ed. All, Bucureşti, pp. 196-197. Iată ce mai scrie autorul acestei lucrări: „Oamenii vorbesc mult despre materie şi energie şi despre lupta pentru existenţă care modelează viaţa. Aceste lucruri există, e adevărat; dar şi mai delicat, mai alunecos şi mai rapid decât aripioarele unui peşte în apă este acel principiu tainic cunoscut sub denumirea de «organizare», care face ca toate celelalte mistere ale vieţii să pară răsuflate şi nesemnificative prin comparaţie. Că viaţa fără organizare nu poate rezista, este evident. Şi totuşi, această organizare în sine nu este propriu-zis nici produsul vieţii şi nici al selecţiei. La un moment dat am putea spune cu oarecare siguranţă că viaţa a apărut datorită unui anumit acid nucleic ancestral care s-a organizat formând prima celulă prin intermediul unei anumite reacţii sau a alteia. Dar, [...] nu acesta este răspunsul la «piciorul zimţat al lăcustei» şi nici la «esenţa subtilă a memoriei, încântării şi a dorinţei ce se mişcă prin firele fine ale creierului meu». Nu vreau să par lipsit de respect faţă de colegii mei savanţi care muncesc printre aflorimente şi eprubete cu o răbdare şi o ingeniozitate demne de laudă, în căutarea originii vieţii. Dar nu pot să nu mă întreb dacă greierii cântători şi oamenii gânditori nu sunt ceva mai mult decât suma unor reacţii chimice” (ibidem, pp. 196-197).

ORDINE ȘI SIMETRII ÎN UNIVERS
(fragment din lucrarea LUMINA CELUI NEVAZUT. O privire teologică în raţionalitatea Creaţiei şi teoriile ştiinţifice recente despre Univers, 2 volume, 950 p. Capitolul 1)

(Lucrarea este în curs de apariție în colecția Știință, Filosofie, Teologie - Dialog pentru cunoaștere, colecție coeditată de Editura Basilica a Patriarhiei Române, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și Editura Universității din București)

Natura are legi ce se pot exprima printr-un limbaj logico-matematic. Ceea ce a descris în mod semnificativ ştiinţa ultimelor secole, ceea ce a scos ea la iveală despre dinamica fenomenelor naturii a fost exprimat, în cea mai mare parte, prin matematică. Faptul este comun în istoria ştiinţei, dar, luat ca atare, este extraordinar! Cum şi de ce natura conţine fenomene şi procese ordonate? Întrebarea este îndreptăţită, natura dovedind chiar faptul că respectă anumite principii şi legi. Pretutindeni în ea şi în Univers găsim cu uşurinţă situaţii, lucruri sau obiecte care sunt caracterizate de ordine sau, altfel spus, care respectă legi descriptibile matematic. Fagurii albinelor, dungile tigrilor, curcubeul de pe cer, halourile lunare, cristalele de gheaţă, fulgii de nea şi multe altele reflectă ordine, simetrie, frumuseţe. Vulcanii sunt conici, fulgii de zăpadă desenează stele simetrice de mare complexitate, iar stelele de mare seamănă cu figurile geometrice, aştrii sunt sferici, galaxiile sunt spiralate precum cochiliile melcilor. Până la urmă, şi simplele observaţii privind natura, şi măsurătorile şi descrierea celor cuprinse în ea, incluzând aici şi calculele complexe, pot surprinde felul ordonat în care ea construieşte forme, corpuri, sisteme sau procese.

Explicaţiile nu sunt întotdeauna simple. De exemplu, se observă un fapt foarte interesant în privinţa petalelor florilor: numărul lor urmează o anumită secvenţă cunoscută: 3, 5, 8, 13, 21, 34, 55, 89 etc. Ce este atât de special în acest şir de numere? Ei bine, fiecare dintre termenii lui se obţine prin însumarea celor două numere care îl precedă. Astfel, 8 este 3 plus 5, 13 este 5 plus 8, şi aşa mai departe. Experienţa arată că, în privinţa petalelor florilor, nu se întâlnesc în general alte numere în afara acestora. Aceeaşi structură poate fi identificată şi în formele spirale ale seminţelor de floarea-soarelui. Aceste forme, descoperite cu multe secole în urmă, au primit o explicaţie satisfăcătoare deloc trivială abia în 1993.[1]

În prezent, se cercetează cu multă atenţie o serie întreagă de soluţii inginereşti pe care organismele vii din natură le folosesc pentru cele mai diverse probleme, de la zborul în condiţiile golurilor de aer sau deplasarea eficientă în mediu acvatic, până la păstrarea curăţeniei într-un mediu cu mult praf. În foarte multe situaţii, păsările, rechinii, frunzele de lotus sau alte organisme vii trec cu succes cele mai pretenţioase teste de optim, dovedind faptul că natura „utilizează“ într-un mod eficient soluții bine descrise de matematici deosebit de complexe. În multe laboratoare din lume, inginerii fac în prezent eforturi pentru preluarea şi introducerea pe scară largă a acestor soluţii găsite în natură.[2] Avem în vedere aici rezultatele descoperirilor din bionică sau biomimetică, domenii care încearcă să utilizeze soluţii din natură în inginerie, cu largi aplicaţii în diverse ramuri industriale. De curând s-a dovedit, de exemplu, că frunza de lotus are o textură care îi permite să rămână curată (efectul frunzei de lotus), încât nu permite nici apei, nici substanţelor cu grad mare de vâscozitate, precum mierea albinelor, să se lipească sau să se impregneze în ea. În prezent, se încearcă introducerea acestei texturi, prin folii care să păstreze aceeaşi structură, în materialele textile sau în cele folosite în construcţii, în special pentru faţadele clădirilor. În acest caz, nici vestimentaţia, nici ferestrele clădirilor nu ar mai reţine praful sau alte impurităţi pentru mai mult timp. Un alt rezultat din bionică arată că pielea rechinilor nu este perfect netedă, ci prezintă asperităţi care respectă un anumit tipar. Cercetările au arătat că acestea, departe de a îngreuna deplasarea prin apă, produc turbioane, care îmbunătăţesc parametrii de viteză şi manevrabilitate, în regim de consum de energie redus cu până la 10 % comparativ cu unele corpuri cu volume similare, dar cu suprafaţă netedă.

Există multe alte efecte studiate de bionică sau biomimetică: stabilitatea zborului păsărilor în prezenţa unor goluri de aer, cu aplicaţii în industria aeronautică; irizaţiile fluturilor şi gândacilor şi învelişul antireflectorizant al ochilor moliilor, utilizabile în tehnologiile de construcţie a ecranelor luminoase ale telefoanelor celulare; striaţiile microscopice de pe aripile unor specii de muşte, ce reduc reflectarea luminii, care pot fi aplicate în construcţia panourilor solare; protuberanţele de pe marginea cozii de balenă, pentru forma aripilor de avion; penajul principal al răpitoarelor, pentru geometria variabilă a avioanelor militare; tubulatura muşuroaielor termitelor, care reglează temperatura, umiditatea şi fluxul de aer din muşuroi, pentru creşterea gradului de confort în imobilele supraetajate; trompa ţânţarului cu margini fin zimţate, pentru designul unor ace care să reducă durerea provocată de injecţii (hipodermice) etc. Omului i-au trebuit secole de progres ştiinţific şi munca mai multor generaţii ca să „cuprindă“ matematica ascunsă în aceste procese.

Pe de altă parte, la nivelul sistemului solar există alte regularităţi semnificative. De exemplu, cei trei sateliţi ai lui Jupiter, Io, Ganymede şi Europa, prezintă perioade de revoluţie în rezonanţă. Ganymede face o mişcare de rotaţie de 7,16 zile în jurul lui Jupiter. Perioada satelitului Europa este foarte apropiată de jumătatea acestei perioade, iar cea a lui Io ajunge la un sfert din ea.[3] Sistemul solar abundă în astfel de rezonanţe. Satelitul nostru natural, Luna, are o mişcare de rotaţie în jurul propriei axe care coincide ca durată cu rotaţia în jurul Pământului, motiv pentru care noi vedem mereu aceeaşi parte a Lunii. Planeta Mercur prezintă şi ea regularităţi: dublul perioade ei de rotaţie în jurul axei proprii face exact de trei ori perioada de revoluţie în jurul Soarelui. În acest fel, când Mercur a sfârşit cea de-a treia rotaţie în jurul propriei axe, a terminat şi două rotaţii în jurul Soarelui.[4]

Modul acesta ordonat, plin de simetrii de tot felul, se găseşte şi în lumea dimensiunilor mici. De exemplu, multe dintre moleculele pe care le formează diverşi atomi de substanţă sunt simetrice. Molecula de metan este un tetraedru, o piramidă cu feţe triunghiulare, în care atomul de carbon este în centru şi cei patru atomi de hidrogen în vârfuri. Benzenul are simetria hexagonală, regulată. Există simetrii şi la nivelul celulelor, de exemplu centrozomii (denumiţi astfel de la cuvintele greceşti κέντρον [kéntron] = „centru şi σόμα [sóma] = corp; formaţiuni din interiorul nucleelor celulare care au un rol esenţial în organizarea şi diviziunea celulară). Aceştia au în interiorul lor două formaţiuni (centriole) aşezate perpendicular una faţă de alta. Fiecare dintre aceste centriole este alcătuită din 27 de microtuburi lipite unul de altul pe lungime şi formând trei mănunchiuri aranjate după o simetrie perfectă de poligon regulat cu nouă laturi. La fel, simetriile caracterizează şi viruşii, formele cel mai des întâlnite fiind elicele şi icosaedrele.[5]

Exemplele ar putea continua, însă ne oprim aici. Esenţial în toate acestea este faptul neaşteptat, dar dovedit, că natura posedă structuri identice cu unele construcţii matematice.[6] Într-o carte intitulată The Loom of God (într-o traducere aproximativă Ghergheful lui Dumnezeu), apărută în 1997 în SUA, un matematician de la IBM scria: „Nu ştiu dacă Dumnezeu este matematician, dar matematica este războiul de ţesut la care Dumnezeu făureşte structura universului. [...] Faptul că realitatea poate fi descrisă sau aproximată prin expresii matematice simple îmi sugerează că natura are matematică în miezul ei”.[7]

Desigur, un rol esenţial în evidenţierea acestor simetrii a avut-o însuşi observatorul, însă este greu de stabilit cu precizie cât anume din matematica naturii este rodul propriilor lui proiecţii. Aceasta pentru că în multe situaţii şi oamenii au învăţat matematică de la natură.[8] Faptul că legile naturii sunt susceptibile de matematizare arată că ordinea acesteia nu este doar impresia unui poet sau artist care o idealizează, reţinând din ea ceea ce pare a fi armonios. Regularităţile şi matematica naturii sunt pur şi simplu consistente[9] şi, într-un fel aproape inevitabil, situaţia aceasta naşte unele întrebări: cum şi, mai ales, de ce există atâta matematică în natură? Fizicianul Paul Davies, provocat de întrebări de acest fel, declara într-un discurs că „este imposibil să fii om de ştiinţă, chiar şi un om de ştiinţă ateu, şi să nu fii izbit de frumuseţea, armonia şi ingeniozitatea naturii”.[10]


Note

[1] I. Stewart, Numerele Naturii…, p. 13.

[2] Câteva date despre acestea, în: rev. National Geographic Romania, aprilie 2008, pp. 98-120.
[3] I. Stewart, Numerele Naturii…, p. 35.
[4] I. Stewart, Numerele Naturii…, p. 35.
[5] I. Stewart, Numerele Naturii…, p. 97.
[6] Clifford D. Pickover, „Neoreality and the Quest for Transcendence”, în: Charles L. Harper Jr. (ed.), Spiritual Information. 100 perspectives on Science and Religion, Templeton Fundation Press, West Conshohocken, PA, 2005, p. 241.
[7] Mario Livio, Secţiunea de Aur. Povestea lui phi, cel mai uimitor număr, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 277.
[8] D. Ratzsch, The Battle of Beginnings…, p. 103.
[9] Pentru o prezentare a principalelor curente din diversele ramuri ale filosofiei ce abordează aceste legături, vezi: Ilie Pârvu, Introducere în epistemologie, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pp. 143-178 şi 203-253. Pentru o abordare minuţioasă cu privire la implicaţiile relativităţii restrânse, ale relativităţii generale şi ale mecanicii cuantice în modul cum sunt înţelese şi reprezentate spaţiul, timpul sau energia în ştiinţă şi filosofie, vezi: Peter Mittelstaedt, Probleme filosofice ale fizicii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971. Pentru o abordare exhaustivă a modelelor cosmologice vehiculate până la mijlocul secolului trecut, vezi: Jacques Merleau-Ponty, Cosmologia secolului XX: studiu epistemologic şi istoric al teoriilor cosmologice contemporane, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978. Pentru abordarea filosofică a mecanicii cuantice în chestiunea determinismului, vezi: Ernst Cassirer, Determinism and Indeterminism in Modern Physics: Historical and Systematic Studies of the Problem of Causality, trad. de Theodor Benfey, Yale University Press, New Haven, 1956. Pentru alte consideraţii privind relaţia dintre matematică, fizică şi filosofie, într-o prezentare accesibilă şi cuprinzătoare, vezi: M. Heller, „Essential Tension…“, pp. 42-52. Din perspectivă teologică, aşa cum se va vedea, faptul că învăţăm şi din natură arată că lumea ne-a fost dată ca o „şcoală“ spre creşterea noastră spirituală. Relaţia dintre ordinea naturii, legile fizicii, matematică şi mintea umană este un subiect analizat în detaliu în filosofie, în special în filosofia ştiinţei, filosofia matematicii sau filosofia fizicii.
[10] „Ceea ce mă impresionează cel mai mult – continuă Paul C. W. Davies în discursul de la decernarea premiului Templeton – este tocmai substratul matematic al naturii“ (apud Joseph M. Zycinscki, Between Mathematics and Transcendence. The Search for the Spiritual Dimension of Scientific Discovery, în: Charles L. Harper Jr. [ed.], Spiritual Information, p. 209).

LUMINA CELUI NEVZAUT Solomon Marcus Matematica si rationalitatea cre...

VIAŢA SPIRITUALĂ SCHIMBĂ EXPRESIA GENELOR

Nu suntem condamnaţi genetic

Un rezultat recent arată că antrenarea minții, un anumit tipar al activităţii mentale poate avea efecte pozitive asupra sănătăţii.

În ultimii ani s-a vorbit despre epigenetică – o arie care scoate la iveală faptul că nu suntem deplin condiţionaţi de genele noastre. De fapt, mediul în care trăim, mai bogat sau mai sărac în stimuli, poate determina activarea sau, dimpotrivă, inhibarea expresiilor unor gene. Pe de altă parte, aşa cum o dovedesc multe studii făcute pe gemeni monozigoţi, experienţele pe care le avem de-a lungul timpului, modifică şi ele semnificativ expresia unor gene, antrenând totodată schimbări în comportamentele pe care acestea le codează. Acest fapt este deosebit de semnificativ, întrucât începând de la un anumit prag al vieţii, omul singur are un cuvânt important de spus, dacă nu chiar ultimul cuvânt, cu privire la unele dintre experienţele pe care urmează să le trăiască în propria lui viaţă. Noi suntem cei ce încuviinţăm, până la urmă, să trăim anumite experienţe de viaţă, cel puţin în anumite situaţii, alegând anturajul, evenimentele sau pasiunile. În fine, şi poate cel mai semnificativ aici, înseşi gândurile noastre, felul în care interpretăm ceea ce am trăit precum şi celelalte aspecte ale vieţii, influenţează expresia genelor noastre, având aşadar ecouri până în adâncul fiinţei.

Libertatea lăuntrică este suprema libertate

Această ultimă idee este deopotrivă cutremurătoare şi îmbucurătoare. Cât de mult se imprimă mediul şi experienţele vieţii, şi mai ales felul în care le semnificăm în bagajul nostru genetic, determinând prin aceasta întreaga fiinţă şi persoană care urmează să fim! Altfel spus, nicio zi nu se sfârşeşte odată cu apusul Soarelui. Cele săvârşite astăzi se imprimă în expresiile noastre de mâine. "Azi" se extinde asupra zilei de mâine, prin tot ceea ce trăim şi prin felul în care gândim despre ceea ce am trăit. Gândurile şi dispoziţiile noastre de mâine sunt întrucâtva prizoniere ale celor de astăzi, curgând într-o albie pe care am săpat-o ieri!

Prin felul în care suntem azi, şi în fiecare din zilele trăite, decidem fără să ştim ce anume luăm cu noi pentru ziua ce vine, pe cele ziditoare sau pe cele rele. Şi, obişnuindu-ne să le culegem, printr-un anumit fel de a privi sau de a recepta lumea, creştem tot mai mult sarcina de bine sau de rău cu care ne umplem interior, acumulând totodată în noi înşine un anumit fel de a fi, de pe urma fiecărei zile.

Meditaţia schimbă expresia genelor

De curând cercetătorii au căutat să înţeleagă modul cum meditaţia afectează expresia genelor şi, prin acestarea, de sănătate. Un studiu recent a prezentat rapoarte privind primele dovezi despre apariţia unor modificări moleculare specifice, după o perioadă de practică intensă a meditaţiei.

Studiul a investigat efectele pe care le poate antrena meditaţia intensă, practicată timp de o zi, într-un grup de meditatori cu experiență, în comparație cu un grup de subiecţi de control neinstruiţi, care au desfășurat activități non-meditative. După opt ore de practicare a meditaţiei (mindfulness), persoanele care au meditat au înregistrat importante modificări la nivel genetic și molecular, incluzînd modificări ale expresiilor genelor ce controlează reacţiile pro-inflamatorii.

Aceasta este prima lucrare care arată modificări rapide în expresia genelor prin practici spirituale, consideră autorul studiului, Richard J. Davidson , fondatorul Center for Investigating Healthy Minds şi William James and Vilas Professor of Psychology and Psychiatry la University of Wisconsin-Madison. "Cel mai interesant, spune el, s-au observat schimbări în expresia anumitor gene care sunt îndeobşte urmărite prin medicamentele anti-inflamatorii și analgezice", spune Perla Kaliman, primul autor al articolului si un cercetator la Institutul de Cercetare Biomedicală din Barcelona, Spania (IIBB - CSIC - IDIBAPS), locul unde au fost făcute analizele moleculare. Studiul a fost publicat în Jurnalul Psychoneuroendocrinology (http://www.investigatinghealthyminds.org/pdfs/KalimanRapidPNEC.pdf).

Este important de spus că unele studiile clinice anterioare care au avut în vedere astfel de cursuri de meditaţie, au demonstrat unele efecte benefice asupra bolilor inflamatorii, motiv pentru care ele au fost aprobate de către American Heart Association ca metodă de prevenire. Noile rezultate oferă un posibil răspuns, în forma unui mecanism biologic care ar putea explica efectele terapeutice ale meditaţiei.

Câteva ore de meditaţie diminuează procesele inflamatorii

În cadrul experimentului au participat 19 practicanţi ai meditaţiei, cu experienţă de minimum 3 ani (echivalentul unui interval cuprins între 1.440 şi 14.730 de ore de practică) şi 21 de persoane fără o astfel de experienţă, selectate atent, cu vârste apropiate, care nu erau sub tratament medical.

Persoanele din grupul meditatorilor au fost introduse într-un program de meditaţie cu durata de 8 ore, format din mai multe sesiuni, de diferite lungimi (cuprinse între 10 şi 40 de min.), întrerupte de o pauză de o oră, destinată prânzului. Grupul celor care nu au meditat au desfăşurat activităţi plăcute, într-un ritm relaxat, cum ar fi lectura, vizionarea unor documentare tv, sesiuni de jocuri computerizate sau plimbări recreative. Participanţii au fost puşi într-o situaţie de test, anume susţinerea unui discurs și a unor sarcini ce implică anumite calcule mentale făcute în fața unui public și a unei camere video.

Probele sanguine (24 ml) au fost luate de la fiecare participant la 8 dimineaţa şi la patru după amiază, în ziua experimentului. În urma analizelor, ceea ce afirmă cercetătorii poate părea surprinzător: au fost observate diferențe în expresiile genelor în cazul persoanelor care au practicat meditaţia, spre deosebire de celelalte activităţi, desfăşurate de grupul de control, care nu au produs diminuarea expresiei genelor responsabile de reacţia inflamatorie. Rezultatele arata o diminuare a expresiilor genelor implicate în inflamaţii (gene pro-inflamatorii RIPK2 și PTGS2 - care codează enzima COX2, precum și a unei clase de enzime HDAC). Pe măsură ce expresia acestor gene şi a proceselor enzimatice s-a diminuat, s-a înregistrat o diminuare a nivelului de cortizol (şi, deci, implicit o reducere a nivelului de stres). În plus, expresiile altor gene din ADN-ul participanţilor, şi în cazul meditatorilor şi a celorlalţi, nu au înregistrat modificări, indicând că meditaţia a afectat, în mod specific, doar anumite căi de reglare.

Se pot observa, cu roşu, modificările care apar în situaţia practicanţilor meditaţiei. 

Studiul este relevant pentru că nu scoate în evidenţă modificări ale expresiilor genetice în cazul persoanelor care parctică multă vreme meditaţia, ci faptul că meditaţia intensă, pe termen scurt, poate produce modificări epigenetice ale genomului. Meditaţia afectează pozitiv expresia genelor, reducând şi nivelul de stres şi reacţiile inflamatorii.

Starea lăuntrică poate modifica expresia genelor în fiecare zi!

Studii anterioare la rozătoare și la oameni au demonstrat existenţa unor răspunsuri epigenetice dinamice la stimuli fizici, cum ar fi stresul  sau dieta, care se pot exercita exercita în termen de doar câteva ore! Rezultatul acesta arată că şi printr-o activitate a minţii, printr-o practică dezvoltată în mod conştient, putem provoca modificări de durată în expresia genelor, în interstiţiile unor procese foarte fine, care influenţează benefic starea de sănătate.

"Expresia genelor este dinamică, iar aceste rezultate sugerează că calmul minții (starea interioară aşadar – n.n.) poate avea în modul cel mai concret o influență chiar asupra expresiilor genelor noastre", spune Davidson. Evident, faptul că practica meditaţiei poate determina modificări în expresia genelor care controlează mecanismele inflamatorii poate fi folosită intervenţiile terapeutice, încât este de aşteptat ca medicina să recomande curând, prin astfel de studii experimentale, strategii de meditație pentru tratamentul unor afectiuni inflamatorii cronice. Studiu a fost finanţat de National Center for Complementary and Alternative Medicine (nr. grant P01-AT004952) şi un grant oferit de Fetzer Institute, Fundaţia „John Templeton” şi condus de Center for Investigating Healthy Minds de la University of Wisconsin-Madison, Waisman Center.

Comentariu. Înapoi la viaţa spirituală

Suntem, prin rezultate de acest fel, în plină paradigmă spirituală, în cuprinsul unei vieţi filocalice. Fiecare gest pe care îl facem, fiecare exces pe care ni-l permitem, fiecare stare de spirit care ne locuieşte, antrenează ecouri ample în fiinţa noastră, până în adâncurile fiziologiei, până în mecanismele intime ale expresiilor genelor, afectând reglajele fine ale funcţionalităţii biologice.

În primul rând, înţelegerea vieţii omeneşti care mişcare a unui agregat biologic, înzestrat cu o iluzorie viaţă conştientă e pe cale să apună. Tot mai multe rezultate arată importanţa stării interioare a persoanei în conturarea stării de sănătate. Suntem avertizaţi să luăm în considerare viaţa cumpătată, experienţele ziditoare şi mai ales o anumită practică spirituală, prin care să introducem lăuntric un fel diferit de a fi, de a funcţiona, devenind prin aceasta mai mult decât un simplu receptor şi consumator al lumii.

În al doilea rând, e important de văzut faptul că acest calm al minţii nu se obţine cu uşurinţă, printr-o izolare rapidă de stimulii şi de zgomotul străzii, de tumultul informaţiilor cotidiene. Nu putem să evacuăm experienţele strânse într-o zi, cu uşurinţa cu care spălăm mizeria de pe mâini: cu apă şi săpun, în câteva zeci de secunde. Liniştea interioară este o stare care cere instaurarea unei distanţe faţă de lucrurile şi mizele vieţii cotidiene, o dezengajare emoţională, o despătimire care să reducă la tăcere dorinţele şi legăturile noastre pătimaşe cu lumea. Şi, important, această detaşare de lume nu trebuie să se facă în dispreţul faţă de semeni şi de realizările lor, şi nici ignorând celelalte obligaţii sociale. (Am văzut anterior că fiecare stare de spirit se imprimă într-un fel distinct în trupul omenesc.) Iar fâşia aceasta îngustă, care separă liniştirea lăuntrică prin despătimire de dispreţuriea lumii e dificil de găsit, înafara unei căi spirituale vechi, bătătorită de mii de oameni îmbunătăţiţi.

În fine, dacă meditaţia procură aceste efecte, este lesne de înţeles că şi rugăciunea, aşa cum este ea practicată în spaţiul creştin, poate face acelaşi lucru. Evident, rugăciunea nu este acelaşi lucru cu meditaţia (o activitate mentală metacognitivă, însoţită de atenție), iar deosebirile dintre ele sunt un subiect consistent ce merită o analiză. Important este însă, să observăm că prin aceste mii de ore de practică a meditaţiei sau a rugăciunii, omul produce fără să ştie, fără să participe în mod conştient, transformări profunde, care îi reorganizează viaţa interioară, mişcarea gândurilor şi emoţiilor lui, oferindu-i premisele pentru o fiziologie optimizată, care îi asigură o sănătate protejată, deschizându-i totodată accesul către un cuprins de semnificaţii spirituale care zidesc toate celelalte aspecte ale vieţii.

URME DE SUFLET ÎN TRUP 

Amprenta corporală a emoţiilor

La începutul secolului trecut, un accent mare era pus pe coeficientul/nivelul de inteligenţă academică IQ. Pe parcursul primnelor decenii ale secolului trecut au fost elaborate mai multe teste de inteligenţă, vizând capacităţile vizuale, spaţiale sau de limbaj, rezolvarea de probleme logice sau utilizarea raţionamentelor abstracte. În paralel cu aceste preocupări, discuţii ample s-au purtat cu privire la înţelesul precis care ar trebui să fie asociat conceptului de „inteligenţă”.

În a doua jumătate a secolului trecut emoţiile au intrat mai mult în vizorul psihologiei, prin intermediul câtorva autori care au propus conceptul de inteligenţă emoţională. Începând cu anii ¢80 sunt propuse scale de măsurare pentru Inteligenţa Emoţională şi câteva modele privind conţinutul şi particularităţile IE.

În fine, în ultimul deceniu din secolul trecut reputatul neuropsiholog american de origine portugheză Antonio Damasio a investigat baza neuronală ale emoţiilor şi sentimentelor, argumentând că sentimentele nu sunt doar fundamentul sensibilităţii ci şi faptul că ele pot fi considerate a fi parte a proceselor cognitive, întrucât influenţează semnificativ judecăţile noastre.

Ceea ce vreau să spun este că după numeroase ezitări, emoţiile au intrat, în sfârşit, în lista temelor de cercetare din psihologie. Ideea aceasta este exprimată în multe locuri. De exemplu, în singura lui carte publicată la noi, Creierul şi Inteligenţa Emoţională, neuropsihologul Richard Davidson relatează cât de dificil i-a fost în anii ¢90 să exploreze emoţiile din perspectivă neurofiziologică în contextul academic american. Desigur, acestor strădanii li s-au adăugat şi rezultatele neuropsihoimunologiei, psihosomaticii dar şi cele din medicina comportamentală, toate aratând, pe diverse căi, că emoţiile sunt decisive în viaţa noastră şi că sentimentele de durată influenţează judecăţile noastre, capacităţile empatice şi, în cele din urmă, starea de sănătate şi calitatea vieţii.

Zilele acestea explorarea ştiinţifică a emoţiilor mai face un pas important. În urmă cu 2 zile au fost date publicităţii rezultate ce arată o amprentă corporală a principalelor emoţii pe care le trăim în mod obişnuit. Cercetatorii arată, într-un mod mai precis, de data aceasta, un corespondent imagistic pentru felul cum este resimţită, în trup, fiecare emoţie în parte. Mai mult, tehnologia de înaltă rezoluţie a permis cercetătorilor să realizeze adevărate hărți corporale ale emoţiilor, topografii cromatice care corespund stărilor emoţionale.

Spuneam că, în trecut, prin contribuţia lui Antonio Damasio şi a altor specialişti, psihologia a afirmat că emoţiile afectează judecăţile şi că, prin aceasta se dovedea că emoţiile şi sentimentele au un caracter cognitiv. 

Rezultatele publicate acum arată că emoțiile nu afectează doar starea mentală, starea interioară a persoanei, ci şi dispoziţia ei corporală, şi fiziologia ei. Se ştia că anumite emoţii ne pregătesc să reacționăm rapid la pericolele sau la oportunitățile cotidiene, iar altele ne cresc disponibilitatea pentru interacţiunile sociale. Acest nou rezultat evidenţiază că atât emoțiile cât și senzațiile corporale corespunzătoare au o bază biologică.

În fine, psihologii afirmă că avem de-a face cu un circuit care ar putea antrena efecte tot mai pregnante în dispoziţia generală a fiecărei persoane. Aceasta pentru că, de multe ori, „conștientizarea modificărilor corporale corespunzătoare poate declanșa ulterior senzații emoționale conștiente, cum ar fi sentimentul de fericire”, aşa cum afirmă profesor Lauri Nummenmaa de la Universitatea Aalto. Constatările acestea au implicatii majore pentru intelegerea emoțiilor și bazelor lor corporale. Pe de altă parte, rezultatele ajută al înțelegerea diferitelor tulburări emoționale, furnizând instrumente noi pentru diagnosticul lor."

(Cercetarea a fost efectuată pe 700 de persoane din Finlanda, Suedia și Taiwan. Cercetătorii au indus diferite stări emoționale persoanelor participante la experiment. Ulterior, participanții au putut indica regiunile corporale în care ei au resimţit modificări ale activităţii sau stării propriuzise - o anumită creștere sau scădere – pe parcursul emoţiilor respective. Studiul a fost finantat de catre Consiliul European pentru Cercetare (ERC), Academia de Finlanda și Universitatea Aalto (proiect aivoAALTO), iar rezultatele au fost publicate în 31 decembrie 2013 în Proceedings of The National Academy of Sciences (cf. L. Nummenmaa, E. Glerean, R. Hari, J. K. Hietanen, Bodily maps of emotions, în Proceedings of the National Academy of Sciences, 2013, http://www.pnas.org/content/early/2013/12/26/1321664111.full.pdf+html)

Comentariu

În fotografie se poate vedea cum emoţii precum Fericirea şi Iubirea au amprente corporale intense, care angajează şi capul (în speţă cortexul), dar şi o parte din zona mediană a corpului (unde resmţim de regulă emoţiile intense, bucuria, iubirea şi celelalte), dar şi membrele inferioare şi superioare, pentru că ambele emoţii dau un tonus general foarte bun. De aici şi situaţia resimţită adesea, că atunci când iubim sau suntem fericiţi, suntem de totodată dispuşi să ne implicăm activ sau să răspundem prompt rugăminţilor adresate nouă.

De asemenea, zonele corporale active în starea de Uimire (Suprindere) confirmă ceea ce era îndeobşte cunoscut, că uimirea este, prin excelenţă, şi emoţie şi cogniţie. Se poate observa cum si capul şi zona toracică, corepunzătoare creierului şi inimii, sunt intens active.

La polul opus, Depresia scoate din uz cea mai mare parte din corp. Şi în realitate, în depresie, tonusul muscular e scăzut, empatia de asemenea e scăzută, iar sarcinile cognitive sunt cu greu duse la îndeplinire. Pe de altă parte, Tristeţea pare a fi o Depresie cu un pic mai multă activitate cognitivă şi emoţii. Dispreţul (Contempt) şi Invidia (Envy) sunt resimţite mai mult la nivelul capului, în timp ce Anxietatea şi mai ales Dezgustul antrenează senzaţii şi în zona mediană, la nivelul intestinelor. În fine, spre deosebire de Furie, Frica şi Ruşinea sunt resimţite şi în stomac.

Ce faci te face

Aşadar, suntem în plină antropologie spirituală, întrucât, cum se afirmă în Tradiţia Patristică, tot ceea ce se întâmplă în suflet se imprimă în trup.

O stare emoţională pe care o trăim în mod repetat îşi adânceşte amprenta şi în corp, activând un anumit tip de funcţionalitate a trupului, amplificând unele zone şi diminuând activitatea sau starea altora.

În ultimii ani, neuroştiinţele au arătat că stările emoţionale dar şi modul în care ne obişnuim să gândim se întimpăresc în noi şi determină oraginzări cerebrale specifice. Acum, prin rezultate de acest fel, vedem că obişnuinţele noastre cognitive sau emoţionale, felul în care trăim şi gândim ne activează în mod specific trupul. Pe căile bătătorite de repetiţiile fără număr ale vieţii, vom putea fi obişnuiţi să trăim firesc, trupeşte chiar, invidia sau iubirea pentru semenii noştri. Printr-o obişnuinţă nesupravegheată, printr-o viaţă lăsată la mâna circumstanţelor zilei, printr-un caracter ţesut din reacţii de moment, riscăm să ajungem, fără să ştim, în situaţia de a ne simţi înstrăinaţi trupeşte de fericire, îndepărtaţi chiar şi în fizicul nostru de disponibilitatea de a iubi. Riscăm, aşadar, să ajungem în situaţia de a trăi în trup, ca pe o realitate încarnată, neputinţa de a îmbrăţişa oamenii şi de a le sluji lor cu compasiune, întrucât în noi, în mecanismele cerebrale şi în trup vor fi deja cuibărite mândria, dispreţul, furia sau anxietatea, ca dipoziţii de primă instanţă, greu de evacuat.

Ajungem, prin aceste constatări, la înţelepciunea cuprinsă în marile cărţi ale pustinicilor, care ne avertizează să fim atenţi la fiecare emoţie care ocupă încăperile adâncului nostru, să veghem la fiecare gând care ne mişcă mintea. Dacă aceste gânduri şi emoţii pe care le hrănim în interioritatea noastră, sunt lipite de înţelesurile divine, dacă ele sunt luminate de virtuţi, vom obişnui mintea şi trupul cu trăirile înalte ale vieţii spirituale.

În felul acesta, se întrevede mai uşor de ce în monahismul creştin simţurile şi mintea, inima şi trupul trebuie să îl caute şi să se umple cu Hristos - Raţiunea Supremă. Pentru că El S-a întrupat în Creaţie, fiind prezent în logosul lucrurilor care hrănesc vederea şi simţurile omeneşti, El S-a întrupat în cuvintele Scripturii care hrănesc raţiunea şi mintea cu înţelesuri inteligibile despre El, şi, în fine, El S-a Întrupat ca Om, Făcându-Se văzut, auzit şi posibil de atins, hrănind însăşi trupurile noastre prin Sfânta Taină a Euharistiei: ca toate puterile omeneşti (simţurile trupului, cugetul, mintea şi inima) să resimtă unirea cu El, ca să trăim deplin comuniune cu El, ca o realitate existenţială ce nu lasă nimic din cele omeneşti înafara vieţii înnoite.

Cred extratereştri în Dumnezeu?

 Febra extraterestră

Despre civilizaţiile extraterestre s-a scris enorm. Sunt ascunse, in subiectul aceasta, intenţii dintre cele mai diverse. Găsim preocupările legitime, de înţelegere a miracolului vieţii, dorinţe greu de ignorat ce urmăresc verificarea condiţiilor fizice de posibilitate pentru acest miracol şi în alte sisteme stelare. Există oare, în cuprinsul vast al Universului, alte planete locuibile? Însă ideea, de o noutate radicală, cum că ar putea exista şi alte lumi, declanşează un tir neîntrerupt de interogaţii ce ţintesc, fără excepţie, aproape întreg cuprinsul vieţii. Toate faptele, gândurile şi trăirile noastre, ale fiecăruia dintre noi şi ale omenirii în ansamblul ei, strânse de-a lungul vremurilor, de când e înegistrată, oral sau în scris, istoria, toate devind material bun, pentru întrebări tulburătoare, ce stârnesc o curiozitate irezistibilă, imediat ce sunt ancorate în contextul unei civilizaţii noi, extraterestre.
Teme metafizice, istorice sau ştiinţifice profunde s-ar (re)trezi la viaţă, şi, deopotrivă cu ele multe alte chestiuni, de o noutate totală, seducătoare, ce nu ar lăsa înafară, desigur, nici divertismentul şi show-biz-ul. Lista de întrebări e aproape nesfârşită: dacă extratereştri sunt fiinţe inteligente, cum arată, cum metabolizează hrana, dacă au sau nu preocupări artistice şi cum arată ele, dacă au înregistrat conflicte globale, dacă au ajuns în spaţiul cosmic, dacă dovedesc o credinţă în exsitenţa lui Dumnezeu. Practic, orice aspect mărunt sau important al vieţii noastre pământeşti, resituat în contextul unei lumi extraterestre, ar deveni un subiect de cercetare, de reflecţie filosofică privind viaţa, dar, în egală măsură, dacă nu cumva într-un mod chiar mai amplu, o ştire de prima pagină, în tabloidele lumii.

O dantură care poate mesteca orice

Să luăm un exemplu. Dantura extratereştrilor ar putea fi un subiect de primă mână. Medicii ar putea fi cuceriţi de şansa descoperiri unui nou mod de structurare a cavităţii bucale, de procese necunoscute referitoare la erupţia dinţilor temporari (de lapte) şi a celor definitivi, sau de modul cum se desfăşoară procesul masticaţiei. Foarte probabil, marii producători de pastă de dinţi ar fi şi ei interesaţi de dantura extratereştrilor, căutând să afle dacă aceste fiinţe îşi spală dinţii, când şi ce instrumente şi paste folosesc. Industria de marketing ar căuta să vadă ce idei vehiculează extratereştri din branşa corespunzătoare, în spoturile lor publicitare privind igiena dentară. Dar şi tabloidele de la noi ar putea vinde bine, dacă ne gândim că ar putea să scrie, câteva săptămâni la rând, despre eventualele utilizări a metalelor rare, de ce nu chiar vidia, folosit de noi la freze şi spărgătoare de beton, în implanturi dentare nemuritoare. În fine, ar putea fi un adevărat subiect pentru un lung serial de anchetă televizată, cu audienţă mare la noi, dacă în luptele directe dintre bandele de extratereştri, ei îşi dau pumni, şi dacă da, cât de mari sunt pagubele la nivelul danturii? Imaginaţia bogată şi, mai ales succesul de piaţă al cărţilor, filmelor şi documentarelor şi emisiunilor de divertisment, ar putea aprinde, pentru secole, curiozitatea noastră şi aşa supraponderală, hrănită zilnic cu nimicuri din presa de scandal. De data aceasta, curiozitatea bolnavă, tabloidală, ar putea să dobândească profilul unei specializări, pentru că, nu e aşa, avem de-a face cu un subiect tare. Ar putea să apară unele universităţi private care oferă specializări în cultura extraterestră, în arta lor culinară, medici curanţi, expertizaţi în terapii extraplanetare, programe de doctorat, stagii în alien-politics...
Spectatori, cum suntem invitaţi să fim astăzi, cu receptorii curiozităţii întinşi la maximum, am trăi, foarte probabil, întâlnirea aceasta la nivelul umanităţii întregi, ca un reality-show total, interplanetar, complet absorbiţi de viaţa lor, de drama şi luptele lor existenţiale, de travaliul lor prin istorie, către mântuire, găsind de cuviinţă că este mult mai interesant să vedem ce se petrece la extratereştri, decât să gândim sau să făptuim ceva semnificativ cu privire la propriul nostru parcurs prin viaţă.

Circumspecţii ştiinţifice privind contactul cu extratereştri

În debutul secolului XXI, acurateţea observaţiilor universului a crescut semnificativ, încât au fost posibile depistarea primelor sisteme stelare. A început, cu acest prilej, şi căutarea febrilă a planetelor locuibile, temă care ţintea indirect, către existenţa posibilele leagăne ale civilizaţiilor extraterestre. Practic, însă, activitatea nu e deloc uşoară, pentru că în atenţie sunt corpuri cereşti îndepărtate, mult mai mici decât stelele, şi cu o luminozitate foarte redusă (aproximativ de 10 miliarde de ori mai slabă în spectrul vizibil şi de 10 milioane de ori mai slabă în spectrul infraroşu faţă de stele[1]).

Până la sfârşitul anului 2010, dintre toate cele aproape 500 de planetele situate în alte sisteme stelare, niciuna nu era locuibilă. Am pomenit, într-un alt loc, concluziile mai degrabă pesimiste ale unui cercetător cu multă greutate, angajat în acest proces[2]. Ei bine, la începutul anului 2012 observaţiile identificase-ră un total de 758 de planete extrasolare, din care patru sunt totuşi considerate locuibile[3]. Valurile publice ale acestor descoperiri, care sugerau că în curând am pute contacta civilizaţii extraterestre, au fost însă prea mari, având în vedere dificultăţile practic de netrecut, date de distanţa ce desparte Pământul de aceste “destinaţii” extrasolare. Practic, călătoria oamenilor, către aceste planete, este practic imposibil de luat în calcul.

Un program spaţial pentru următorii 12 000 de ani

Să luăm un exemplu, o planetă locuibilă a cărei descoperire a fost dată publicităţii în decembrie 2011. Misiunea Kepler a agenţiai americane NASA a descoperit această planetă care pare să respecte condiţiile fizice necesare vieţii. Ea orbitează în jurul unei stele G5, situate la 600 de ani lumină de Terra. Potrivit observaţiilor, planeta este situată mai aproape cu 15% de steaua ei, comparativ cu distanţa dintre Pământ şi Soare, Şi, cum steaua aceasta, G5, pare să fie cu 25% mai puţin strălucitoare decât soarele, planeta pare să aibă la suprafaţa ei o temperatură medie de 22 ^oC, şi un “an” în durată de 290 de “zile”, luând în consideraţie mişcarea de rotaţie şi cea de revoluţie a planetei în jurul stelei[4].

În exerciţiul acesta, care imaginează o călătorie până la această planetă, situată aşadar la 600 de ani lumină, luăm în calcul o deplasare foarte rapidă, ca să avem succes, să ajungem cât mai repede. Să spunem că putem atinge 10% din viteza luminii. Presupunerea aceasta este foarte optimistă, în raport cu tot ceea ce a reuşit să realizeze tehnologia actuală. Ei bine, chiar şi aşa, o misiune care să exploreze o astfel de planetă ar fi în continuare imposibilă, pentru că ea nu ar putea să dureze mai puţin de câteva mii de ani!

Să facem un calcul concret. O zecime din viteza luminii ar însemna 108 000 000 km/oră. Ca să ne dăm seama de faptul că un vehicul cu o astfel de viteză depăşeşte, de departe, tot de ceea ce a fost realizat până acum, din punct de vedere tehnic, putem oferi câteva exemple. Viteza cea mai mare atinsă de un vehicul cosmic la ieşirea din sfera de atracţie a Terrei a fost de 57 600 km/oră, în cazul misiunii New Horizons, în ianuarie 2006, misiune care vizează “planeta” Pluto, viteza aceasta fiind măsurată în raport cu Terra. Vehicolul Voyager 1 călătoreşte cu o viteză şi mai mare, îndepărtându-se de Soare cu 62 100 km/oră. Aceste viteze sunt depăşite de cele ale vehicolele misiunii Helios care orbitează în jurul Soarelui, având, în unele porţiuni ale traiectoriei lor eliptice, chiar şi 250 000 km/oră. Cea mai mare viteză a unui vehicul spaţial cu oameni la bord, la intrarea în atmosfera terestră, pare să fi fost atinsă la misiunea Apollo 10, anume 39 885 km/oră. Viteza cea mai mare înregistrată la intrarea în atmosfera terestră a unui vehicul fără oameni la bord, a fost atinsă la o misiune Stardust menită să colecteze date despre comete, anume 46 660 km/oră. În fine, viteza cea mai mare înregistrată la intrare în atmosfera unei planete din întreg sistemul nostru solar, a fost cea atinsă în cadrul operaţiei de prăbuşire controlată a vehicului Galileo în atmosfera planetei Jupiter, respectiv 173 770 km/oră.

Acestea sunt cele mai mari viteze atinse până acum de vehiculele construite de om. În comparaţie cu cea mai mare dintre aceste viteze atinse de un vehicul construit pe Terra, a zecea parte din viteza luminii este de aproape 500 de ori mai mare! Chiar şi aşa, imaginând un vehicul care să transporte oameni, şi care să se deplaseze cu o viteză de 500 de ori mai mare decât cel mai rapid vehicul cosmic construit vreodată de om, durata călătoriei plână la planeta aleasă în exemplul nostru, ar fi peste limitele vieţii omeneşti şi mult peste un anumit orizont de aşteptare rezonabil la nivelul întreagii umanităţi.

Cu o zecime din viteza luminii, un echipaj plecat în 2050 de pe Pământ, într-o misiune către planeta locuibilă a stelei G2, ar face 6000 de ani până la destinaţie (!), iar, dacă misiunea cuprinde şi întoarcerea pe Terra, echipajul ar ajunge pe Pământ după 12 000 de ani de la plecare, în anul 14 050![5]  

Misiune spirituală în spaţiu: universul e transportat simbolic în minte

Aşadar, distanţele care ne despart de aceste planete extrasolare sunt atât de mari, încât cercetătorii nu pot fi decât prudenţi şi realişti. Într-o cheie simbolică, s-ar putea spune că ele ne încredinţează de limitele mobilităţilor noastre cosmice. Distanţele acestea fac aproape derizorii intenţiile de cucerire ale spaţiului, şi arată că nu explorarea directă, cu “pasul”, este ţintă ultimă, tangibilă a omului şi a umanităţii, în privinţa locurilor îndepărtate din Univers. În fine, perspectiva creştină asupra raportului dintre om şi cosmos se dovedesc aici relevante. Insistenţa cu care aceste strădanii de explorare a cosmosului revin mereu în centrul preocupărilor omeneşti ar putea indica un rest din vocaţia noastră primordială, faptul că suntem chemaţi să “stăpânim” lumea printr-un recurs şa interioritatea noastră care o poate cuprinde într-un mod spiritual. Nu deplasările, cu vehicule spaţiale, ne aduce în stadiul de capabilitate cu privire la cuprinderea universului, ci “scurtătura” abruptă a vieţii duhovniceşti. Prin aceasta cuprindem întreg universul, într-un fel care ne foloseşte direct, şi care are ecouri în viaţa noastră de zi cu zi.

În acest fel, cuprinderea universului se dovedeşte a fi posibilă dincolo de distanţele cosmice de netrecut, întrucât omul poate depăşi depăşi orice distanţă şi orice durată prin spirit[6].

Pioneer 10, un robot de 250 de kilograme, e primul vestitor al umanităţii lansat în spaţiul Cosmic în 1970. El a ajuns acum la o distanta de 100 UA (1 UA – unitate astronomica, măsurând în jur de 150 de milioane de kilometri, distanţa media dintre Pământ şi Soare). Pioneer 10, ca şi Pioneer 11, posedă un disc de aur pe care sunt imprimate imagini de pe Terra, înfăţişând un bărbat şi o femeie, precum şi indicii privind amplasamentul planetei noastre în Calea Lactee, adresat civilizaţiilor extraterestre.

Voyager 1 (aprox. 720 de kilograme), lansat în 1977, este cel mai indepartat spaţial dintre toate obiectele contruite de om, ajungând la aproximativ 112 UA distanţă faţă de Soare, ceea ce înseamnă aproape 15 miliarde de kilometri distanţă de Terra. Ea va rămâne cea mai îndepărtată sondă de Terra, pentru că se îndepărtează cel mai repede de noi, 17 km/secundă. Sonda are un disc de aur pe care sunt imprimate imagini şi sunete de pe Terra, în forma unui mesaj adresat civilizaţiilor extraterestre.

Voyager 1 încă mai trimite semnale spre Pământ, informaţii despre zonele din sistemul solar pe care le traversează. Semnalele trimise de Voyager fac acum 14 ore până să fie receptate de cercetători pe Pământ. În 2015 sonda va depăşi marginile sistemului solar, putând transmite primele date culese direct din spaţiul interstelar. Se estimează că în 2020 energia lui Voyager 1 se va termina, şi robotul terestru va fi înghiţit de întunericul spaţiului.

New Horizons, o altă sondă, lansată în 2006, a trecut de Uranul, în 2011, şi este estimată să ajungă în vecinătatea lui Pluto în 2015. Ea se îndepărtează rapid de Terra, fiind estimat că va părăsi sistemul solar în 2029.

------------------------------------------------------------------------------------------

[1] Cf. Dimitar D. Sasselov, „Extrasolar planets”, în rev. Nature, vol. 451, 3 ianuarie 2008, pp. 29-31.
[2] Vezi „Planetele extrasolare şi miracolul vieţii extraterestre”, în Lumina de Duminică, 6 februarie 2011, şi [online] http://www.ziarullumina.ro/articole;1861;1;51934;0;Planetele-extrasolare-si-miracolul-vietii-terestre.html
[3] Este vorba despre HD 85512 b, Gliese 581 d, Kepler-22 b, şi Gliese 667C c , menţionate în Habitable Exoplanets Catalog, susţinut d Universitatea Puerto Rico, Arecibo, [online] http://phl.upr.edu/projects/habitable-exoplanets-catalog, data consultării: 10 februarie, 2012.
[4] Cf. „First Habitable-Zone Super-Earth Discovered in Orbit Around a Sun-Like Star”, în Sciencedaily, 5 decembrie 2011, [online] http://www.sciencedaily.com/releases/2011/12/111205140525.htm, data consultării: 10 februarie 2011.
[5] Pentru mai multe informaţii, vezi The Encyclopedia of Science, [online] http://www.daviddarling.info/encyclopedia/F/fastest_spacecraft.html, data consultării: 12 februarie, 2011.
[6] Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 142.